Festivalul George Enescu 2015. Prezenţe prestigioase

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După perfecţiunea barocă din „Catone in Utica” de Leonardo Vinci şi monumentala „Elektra” de Richard Strauss, a venit rândul operei „Wozzeck” de Alban Berg, ca primă audiţie românească. În concert, la Sala Palatului, cu concursul Corului şi Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, dirijor Leo Hussain, dirijorul corului Iosif Ion Prunner. Corul de copii a fost pregătit de Voicu Popescu.

Opere în concert şi un singur titlu în spectacol     

O tălmăcire emoţionantă, cu profund mesaj spiritual despre dramele vieţii şi morţii, ale alienării, derapajelor mentale, pe care şeful de orchestră cu sprijinul instrumentiştilor şi coriştilor a redat-o cutremurător. Şi, bineînţeles, al soliştilor. A fost o implicare totală a tuturor participanţilor la actul artistic, adânc rezonantă în asistenţa care, din păcate, nu s-a simţit atrasă şi a umplut sala doar pe jumătate. Poate că, din punctul de vedere al receptării, era mai potrivită o viziune scenică. Cred că şi cântăreţii ar fi dorit-o, întrucât atitudinile sugerate nu au părut suficiente pentru transmiterea multiplelor mesaje. Pare că şi intrarea Doctorului, a Căpitanului prin sală către finalul operei a fost aleasă din dorinţa teatralizării mai pronunţate. Fără mare succes.

Stăpâni asupra stilului declamatoriu şi expresivităţii rostirii, soliştii au creat personaje bine integrate în tramă. Baritonul Michael Volle (Franz Wozzeck), cu voce masivă, caldă şi puternică, a fost excelentul cap de afiş, bântuit de vedenii în scenele cu Andres sau Doctorul (primul act), dramatic în cele cu Marie (actul al II-lea) sau în final, în care nebunia eroului merge până la strigătul dement „Blut! (Sânge!)”. Soprana Evelyn Herlitzius a cântat vibrant, dramatic, cu acute remarcabile (scena cu Tamburul Major din primul act sau rugăciunea din ultimul), conturând un personaj complex, cu reliefarea tuturor faţetelor caracterologice.

Nu trebuie uitaţi ceilalţi creatori de profiluri puternice, Arnold Bezuyen (Căpitanul, tenor de caracter cu inflexiuni groteşti), Martin Winkler (Doctorul, bariton cu glas calitativ), Marius Vlad Budoiu (Tamburul Major, tenor), Cosmin Ifrim (tenor liric în rolurile Andres şi Nebunul, pe care le-a înzestrat cu varietate coloristică), Maria Jinga (Margret, mezzosoprană cu voce frumoasă), Valentin Vasiliu (bariton ce a dăruit o notabilă lectură expresionistă rolului Primul ucenic), Şerban Vasile (Al doilea ucenic, bariton). Pentru intervenţia sa simbolică din final („Hip - hop, hip - hop”), ar fi meritat să cunoaştem numele copilului interpret al Fiului Mariei.

Bine pregătită, bine condusă, orchestra a sesizat oportun detaliile interludiilor bergiene şi a arătat o uriaşă forţă dramatică în scena morţii, cu cele două formidabile crescendo-uri, duse de alămuri până la durere auditivă.

Păcat că limba română, şi nu germana, a fost cea în care Corul de copii a interpretat intervenţia sa din final, în contradicţie cu întregul.

„Wozzeck” a fost un punct-reper al festivalului.

La Ateneu, tot în concert, renumita Academy of Ancient Music, condusă acum de Richard Egarr, a oferit operele lui Monteverdi „Întoarcerea lui Ulise în patrie” şi „Încoronarea Poppeei”. Cel puţin în ultima, cultura de stil a fost remarcabilă, cântul în tehnică non-vibrato, zicerea expresivă a marii mase de recitative, ornamentaţiile impregnate cu rafinamente au reprezentat cheia de boltă a unei interpretări deosebite. Remarc calitatea vocală specială pentru sopranele Louise Alder (Poppeea) şi Sophie Junker (Drusilla/Virtutea), mezzosopranele Sarah Connolly (Nero), Marina de Liso (Ottavia) şi Daniela Lehner (Amore), tenorii Andrew Tortise (Arnalta) şi Joshua Ellicot (Lucano), contratenorii Jestyn Davies (Ottone) şi John Lattimore (Doica). Un loc de onoare se cuvine a fi rezervat excelentului bas profund David Soar (Seneca).

Singura producţie a Operei Naţionale Bucureşti a fost „Oedipe”, capodopera enesciană ce nu trebuie să lipsească de la nicio ediţie festivalieră. Montarea fiind cunoscută (Anda Tăbăcaru Hogea), interpreţii ştiuţi în bună măsură, interesul venea din partea baghetei lui Leo Hussain şi a noului Oedipe, baritonul italian Davide Damiani.

Interpretul rolului titular s-a apropiat de ecrasantul personaj cu serioasă pregătire vocală şi ideatică. A pornit de la o voce de bariton liric, cu tente tenorale, frumos înzestrată cu armonice, rotundă şi caldă. Desigur, daruri utile pentru prima parte a partiturii. Chiar dacă „metalul” i-a lipsit din glas, teribilele intervenţii dramatice din ultimele două acte au fost bine soluţionate, graţie unei cunoaşteri meritorii a profilului lui Oedipe, a stărilor descrise de compozitor.

Partenerii italianului au avut prestaţii diverse, marea majoritate insonore. Poate că şi platforma de decor, nefericit amplasată în partea din spate a platoului, este de vină. I-a afectat pe interpreţii Marelui Preot (Marius Boloş), Sfinxului (Andrada Roşu), Iocastei (Sidonia Nica), lui Theseu (Vicenţiu Ţăranu) şi, în anumite momente, chiar lui Oedipe. Horia Sandu (dominator Tiresias) a fost ideal sonor, la fel şi Liviu Indricău (Păstorul), care însă trebuie să ia aminte la cântul nuanţat. În celelalte roluri au evoluat Dan Indricău (Creon, neomogen ca voce), Florin Simionca (Phorbas), experimentatul Mihnea Lamatic (Străjerul), veteranul Gabriel Năstase (Laios), Simona Neagu (Antigona), Andreea Iftimescu (Meropa), Zoica Şohterus (O femeie tebană). Instrumentiştii ar trebui să restudieze serios partitura, cel puţin la nivelul corului pregătit de Stelian Olariu. La primul spectacol din cele două au cântat de multe ori neglijent, fără atenţie la impulsurile baghetei, care a expus o concepţie solidă şi dinamică. La final, dirijorul Leo Hussain nu a urcat pe scenă la aplauze. No comment!

Simfonice la Sala Palatului

Sub conducerea lui Ion Marin, London Symphony Orchestra a produs două concerte în care şi-a onorat blazonul, venit din sunetul catifelat şi omogenitatea partidelor. Bagheta a tactat elocvent, fără efuziuni inutile, sobru, elegant, a construit în amănunt. „Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20” de Enescu a primit sunet masiv („Uvertura”), maiestuos („Menuet grav”), grandios („Bourrée”), dar şi delicat, liniştit, plin de aduceri aminte („Sarabanda”).

Apetenţa lui Ion Marin pentru conferirea de monumentalitate edificiilor sonore a fost şi mai evidentă în „Simfonia nr. 5 în do diez minor” de Mahler, iar pentru imagistică şi detaliu coloristic, în Suita „Pasărea de foc” de Stravinsky, plină de mister şi flamă.

Pianistul Lars Vogt a venit cu sunet poetic, nu foarte puternic, pentru „Concertul în la minor, op. 16” de Grieg. În atari condiţii, era inevitabil ca orchestra în tutti să domine finalul. Dar până atunci, rafinatul Vogt învăluise în abur mişcarea secundă şi într-o străvezie pânză de păianjen partea ultimă, plină de estompări, surprinzătoare retrageri, aparté-uri confesive.

În seara următoare, Renaud şi Gautier Capuçon au redat cu implicare spiritul romantic al „Dublului concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor, op. 102” de Brahms.

Şi Wiener Philharmoniker a concertat în două seri, sub conducerea lui Semyon Bychkov.

Unul dintre cele mai bune momente a fost „Simfonia nr. 44 H1/44 în mi minor” de Haydn, cântată în ambele programe. Pentru instrumentişti şi dirijor. Cu gestică sugestivă, mlădioasă, fără baghetă, Bychkov a intermediat pentru „cordari” sonorităţi filigranate, vaporoase (prima parte), calm olimpian (cea de-a doua), desen nuanţat aidoma celui belcantist (mişcarea a treia) şi... spumă de şampanie (ultima secvenţă).

În „Simfonia nr. 6 în si minor, op. 74 – Patetica” de Ceaikovski, dirijată cu baghetă, a preferat la început un „Adagio” misterios şi reflexiv, urmat de un „Allegro ma non troppo” tăios şi tumultuos. Rigoarea şi echilibrul au dominat partea a III-a, pregătitoare pentru crescendo-ul ameninţător ce duce la finişul impunător. Ultima mişcare a opusului a fost sumbră şi sfâşietoare.

„Simfonia nr. 3 în Fa major, op. 90” de Brahms a avut o neaşteptată uniformitate de tempi (un soi de „Lento” tern) a primelor trei părţi, cu toate că altele erau diferenţierile compozitorului („Allegro con brio”, Andante”, „Allegretto”). Abia în ultima („Allegro - un poco sostenuto”), mişcarea s-a mai animat, a devenit mai turbulentă, deşi Bychkov nu simte nevoia explicitării dramatismului clocotitor. În plus, am remarcat că Wiener Philharmoniker nu este scutită de impurităţi.

Două voci au figurat pe afişe. Mezzosoprana Elizabeth Kulman a cântat celebrele „Wesendonck – Lieder, WWV 91” de Wagner, cu discurs fluid şi sensibil („Der Engel”), delicat („Stehe still”), cu pianissime aerisite, ca o confesiune („Im Treibhaus”), narativ–dureros („Schmerzen”), cu trăire răscolitoare („Träumen”). În următoarea seară, soprana Valentina Naforniţă s-a apropiat de ciclul enescian al celor „Şapte lieduri pe versuri de Clément Marot, op. 15”. Aprofundări ar fi necesare, chiar împreună cu dl Bychkov. Uşor vibrant, glasul n-a fost expresiv decât în „Du conflict en douleur”, iar „Changeons propos” s-a pierdut printre instrumente.

Royal Liverpool Symphony Orchestra şi dirijorul său Vasily Petrenko au încântat publicul mai întâi cu un program Respighi (poemul simfonic „Fântânile Romei”, într-o lectură plină de jocuri de culori, lumini şi umbre), Glazunov („Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 82”, în care Alexandru Tomescu şi-a expus tehnica admirabilă şi sunetul delicat), Rahmaninov („Simfonia nr. 1 în do minor, op. 13”, edificiu statuar în care maleabila şi inspirata baghetă a construit arce sonore de largă respiraţie, decupaje tăioase precum lama ghilotinei, bazate pe formidabilul compartiment de alămuri, dar şi secvenţe de dulce melancolie). În cea de-a doua seară, instrumentiştii din Liverpool şi şeful lor, cel cu mâna stângă de mare expresivitate, au oferit opusuri de Rahmaninov („Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în re minor, op. 30”, solist Simon Trpceski) şi Enescu („Simfonia nr. 3 în do major, op. 21”, cu concursul Corului Filarmonicii bucureştene).

Simfonice la Ateneul Român

Monte Carlo Philharmonic a evoluat sub două conduceri, Gianluigi Gelmetti, respectiv Cristian Mandeal. Primul dirijor l-a avut ca solist pe David Garrett în „Balada pentru vioară şi orchestră” de George Enescu (într-o bună înţelegere a melosului, redat cu emotivitate, stilat), precum şi în „Concertul pentru vioară şi orchestră în sol minor, op. 26” de Max Bruch, o etalare de virtuţi romantice visătoare, pigmentate cu accente robuste. Pasionalul s-a făcut permanent simţit în arcuşul lui Garrett. Orchestra monegască a susţinut cu aceeaşi vigoare şi paginile raveliene, „Alborada del gracioso”, „Pavană pentru o infantă defunctă”, „Bolero”.

Sub bagheta lui Cristian Mandeal, „Hungarian Sketches Sz 97, BB 101” de Bartók şi îndeosebi „Suita nr, 3 în Re major op. 27 – Săteasca” de Enescu au primit inflexiunile specifice naţionale, bine reflectate de simţirea dirijorului.

„Cântecul pământului” de Gustav Mahler i-a avut ca solişti pe reputata mezzosoprană Ruxandra Donose şi pe tenorul Vincent Wolfsteiner. Suita de imagini picturale a găsit în Ruxandra Donose o poetă a sunetului şi cuvântului, cu trimiteri în esenţe. Vocal, a frazat frumos rezonant, cu impecabil legato. Tenorul nu s-a ridicat la nivelul parteneriatului artistic propus de mezzosoprană, mai ales din cauza unui destul de serios grad de uzură a glasului.

O întâlnire cu Orchestra „Mozarteum” din Salzburg nu se poate desfăşura decât sub semnul excelenţei. Umbra patronului lor îi urmăreşte şi îi guvernează nu numai în literatura maestrului. Uvertura operei „Don Giovanni” a avut tragicul în debut, după care verva şi filigranul viorilor au împlinit specificul de „dramma giocoso”.

În „Concertul nr. 23 pentru pian şi orchestră în La major K 288”, Dan Grigore a adus prinosul său spiritului mozartian, prin cultură profundă, pătrundere în adâncimile expresive şi pianistică exemplară.

În finalul programului, „Simfonia nr. 7 în La major, op. 92” de Beethoven. O adevărată „Apoteoză a dansului”, cu o primă parte vulcanică, urmată de un „Marş funebru” deşirant. Mişcarea a treia a fost cuprinsă de vârtejuri ameţitoare, în pregătirea ultimei, pentru care dirijorul Thomas Dausgaard a ales un tempo „Prestississimo”. Thomas Dausgaard, un şef de orchestră cu gestualitate atipică şi ciudată plastică a corpului, eficient la pupitrul unui minunat ansamblu.

Onoarea de a închide festivalul...

 ... a revenit Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam. În cele două seri a fost dirijată de Andris Nelsons. Solistă în „Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1, Sz 36, BB 48a” de Bartók a fost Janine Jansen care a expus un „fir de sunet” eterat în prima parte, pentru ca în continuare să aducă sonorităţi energice şi mai apoi unduiri delicate, alternând cu pasaje virtuozistice topite în lirism seducător.

„Simfonia nr. 7 în Do major, op.60 – Leningrad” de Şostakovici a constituit prima demonstraţie de forţă a orchestrei, a dirijorului. Pachetele de instrumente au fost de o compactare exemplară, dar au lăsat liberă expunerea unor remarcabile individualităţi în solo-uri. Andris Nelsons este un spectacol. De multe ori recurge la gesturi sugestive, desenează, modelează cu mâna dreaptă care transferă bagheta celei stângi. Toată fiinţa îi pulsează. Nelsons induce nuanţe, sensuri, expresii, inspiră. Aşa au apărut crescendo-urile formidabile către culminaţiile copleşitoare, atacurile precise ale suflătorilor, eleganţa şi expresivitatea viorilor, cantilenele violelor, totul convergent către monumentalul final.

În „Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73” de Brahms, viorile ca o visare, violoncelele ca o plutire (prima parte) au contribuit la leagănul romantic pe care l-a desăvârşit mişcarea secundă. Calmul „dimineţilor liniştite” (partea a treia) a prefigurat turbulenţa şi contrastele din final. Nesincronizări? Nici chiar... Olimpul nu este ferit de ele.

Mai apoi... Ce poate fi mai frumos decât compartimentul minune al „cordarilor” atacând „Rapsodia nr. 2 în Re major, op. 11” de Enescu şi deschizând o transcriere intens meditativă, cu culminaţii maiestuoase?

Ca ultimă pagină, „Suita nr. 2 – Daphnis şi Chloé” de Ravel a sedus prin imagini translucide şi dezvoltări ample. Artă de şevalet.

Şi au mai fost...

 ... Scottish Ensemble cu Patricia Kopstchinskaja şi Peter Ruzicka la pupitrul Filarmonicii bucureştene, Elisabeth Leonskaja în recital şi concert cu Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra (dirijor Temirkanov), New European Strings Chamber Orchestra (dirijor şi solist Sitkovetsky), Orchestre de Chambre de Paris (dirijor Sir Roger Norrington, soliste Deborah şi Sarah Nemţanu), Orchestra Naţională de Cameră a Republicii Moldova (dirijor Cristian Florea), Orchestra de Cameră Bucureşti – Ion Voicu (dirijor Mădălin Voicu), Corul de Cameră „Preludiu” (dirijor Voicu Enăchescu), Basel Chamber Orchestra (dirijor Heinz Holliger, solist András Schiff), Ansamblurile Profil, Musica Nova, Hyperion, Voces, Archaeus, Aoede String Quartet, Gaudeamus, Ad libitum, Michelangelo, Trio Contraste, recitalurile Bianca şi Remus Manoleanu, Piotr Anderszewski, Christian Zacharias. Un regal!

În Capitală, manifestările adiacente au fost multe şi diversificate: Piaţa Festivalului, Simpozionul Internaţional de Muzicologie, excelentul Ziar al Festivalului, lansări de cărţi, Programul Bucureşti Creativ, Bulevardul Artelor, întâlniri cu interpreţi, conferinţe de presă etc. Opera Comică pentru Copii a prezentat „Baronul Münchhausen” de Dan Dediu.

În ţară, Festivalul Enescu a fost marcat la Timişoara, Braşov, Iaşi, Bacău, Sibiu, Ploieşti.

Marginalii

Marele Festival Internaţional „George Enescu” s-a încheiat. A fost poate cel mai consistent din ultimii ani, cu prezenţe de mare prestigiu, cu afişe atractive în care partiturile enesciene au fost bine servite. Prin totul, marele compozitor a fost exemplar omagiat.

Urmează ediţia 2017. Se anunţă alte mari vedete. Cred însă că abundenţa manifestărilor concertistice şi de recital ar trebui să fie mai judicios cumpănită, în sensul reducerii densităţii zilnice. Ar însemna şi o diminuare serioasă a costurilor.

Ar fi de dorit şi o mai largă participare a Operei Naţionale Bucureşti în spectacole, ţinând cont că ultimii ani au adus la sediu producţii noi, valoroase. Mă gândesc la „Traviata”, „Rigoletto”, „Falstaff” şi la cele viitoare, comunicate pe diverse canale, „Così fan tutte”, „Manon Lescaut”, „Turandot”. Şi un nou „Oedipe”, ceea ce nu e deloc rău. Ar include şi refrişarea calitativă a distribuţiei. Prin grija experimentatei agenţii Artexim, mari cântăreţi ai lumii ar putea popula câteva spectacole, ridicând cota festivalului.  

Şi un corolar deloc plăcut. În ultima seară, un brum oribil venit din difuzoarele de mii de waţi ale Sălii de... Congrese a Palatului a asurzit publicul preţ de câteva secunde pe o evoluţie sublimă a corzilor orchestrei Concertgebouw, rupând vraja. Poate îi va face pe guvernanţi să decidă în sfârşit construirea unei noi săli de concerte, modernă, cu acustică naturală, fără amplificare electronică. Hotărâţi-vă, domnilor, pentru Dumnezeu, mai ales că Bucureştiul candidează pentru demnitatea de Capitală Culturală Europeană şi Festivalul George Enescu va cântări greu în selecţie!

Articolul a fost publicat anterior în revista CULTURA

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite