Festivalul George Enescu

articolul anterior articolul urmator

Festivalul de la Sinaia, preambul la Festivalul „Enescu”

1
20 Aug 2013 13:39:03
Anca Florea
Orchestra „Romanian Sinfonietta”, Festivalul de la Sinaia FOTO Virgil Oprina
Orchestra „Romanian Sinfonietta”, Festivalul de la Sinaia FOTO Virgil Oprina

Ediţia din acest an a Festivalului internaţional „Enescu şi muzica lumii”, derulat prioritar la Sinaia, aduce câteva noutăţi chiar în ce priveşte concepţia programului, dar şi extensia manifestărilor (6-21 august), precum şi corelarea cu stagiunea estivală de la Ateneu, aşa încât multe dintre programele pe care le-am aplaudat sub acea cupolă s-au regăsit şi la Sinaia sau chiar în alte oraşe.

Astfel, în eleganta sală a Cazinoului au concertat şi orchestrele de tineret sosite din Polonia, Austria sau Rep. Moldova, iar în serile camerale am reascultat instrumentişti de mare valoare, din generaţii foarte diferite, parte din ţară, parte din străinătate, reuniţi, ca şi anul trecut, pentru a oferi publicului extrem de numeros pagini ce au captat şi melomanul avizat şi ascultătorul care poate le-a descoperit abia în acele concerte şi recitaluri.

Spre exemplu, sub genericul „Capodopere ale muzicii de cameră”, violoniştii Liviu Prunaru şi Valentina Sviatlovskaia, violoncelistul Marin u şi contrabasistul Dorin Marc au abordat Sonata a quarto nr. 3 compusă de Rossini la doar 13 ani, aspect deosebit de interesant, pentru că în prima parte am regăsit repere clare din viitoarele sale opere, o scriitură deja cu personalitate, purtând “semnătura” ce avea să devină curând inconfundabilă; vervă, eleganţă, linii melodice şi structuri ritmice pregnante, delicateţe şi volute spumoase au fost reliefate de interpreţi într-un demers cu adevărat artistic, aducând şi pagini solistice alerte şi momente de ansamblu în care omogenitatea, fluenţa şi relaţionarea impecabilă erau “la ele casă”.

Marin Cazacu   FOTO Virgil Oprina

Toate acestea s-au regăsit din plin şi în celebrul Octet de Mendelssohn-Bartholdy, cei patru avându-i ca parteneri pe violoniştii Roxana Oprea, Rafael Butaru, violiştii Cristian Ifrim şi Cristian Andriş; o versiune interpretativă elevată, alternând secvenţele virtuoze cu cele pline de poezia şi farmecul unei partituri compuse, de asemenea, în adolesenţă, dar surprinzătoare prin maturitatea scriiturii şi prin construcţia impecabilă, redată cu profesionalism şi sensibilitate. Amprenta romantică s-a prelungit şi în Cvintetul cu pian op. 34 de Brahms (Liviu Prunaru, Valentina Sviatlovskaia, Cristian Ifrim, Marin Cazacu, la pian Maruxa Llorente), sobru, uneori grav, alteori meditativ, cu sonuri estompate de o fineţe aparte şi desfăşurări generoase, aş spune chiar cu o tentă monumentală, iar în partea a treia cu o evoluţie compactă, în formule scurte, percutante, ca într-o avalanşă cuceritoare, aşa încât aplauzele prelungi şi ovaţiile entuziaste au fost răsplătite prin reluarea acestei secţiuni cu un impact deosebit, la finalul unei seri în care s-a făcut muzică în cel mai bun sens al expresiei, cu o plăcere şi o bucurie a cântului specifice doar artiştilor dăruiţi şi pasionaţi de muzica “lor”.

A doua zi, la Ateneu, publicul bucureştean a fost, la rândul său, încântat să urmărească acel program, (re)descoperind că muzica de cameră poate fi minunată, dacă interpreţii sunt… minunaţi.

Festivalul a continuat cu recitalul susţinut de pianistul Andrei Licareţ şi de violonista Ioana-Cristina Goicea, propunând opusuri clasic-romantice, apoi  lucrări de secol XX, alese probabil şi în raport cu accesibilitatea pentru cei care, deşi revin seară de seară în sala Cazinoului, nu sunt, întotdeauna, familiarizaţi cu marea muzică (dovadă fiind şi aplauzele între părţile sonatelor, chiar dacă erau notate ca atare în program); simţindu-se în largul său în paginile preponderent delicate, pianistul Andrei Licareţ a adus sensibilitate, dar şi o tehnică sigură, un tuşeu rotund şi cald (păstrat şi în secvenţele de virtuozitate), regăsit în Sonata op. 14 nr. 1 de Beethoven, mai apropiată de stilul mozartian, dar mai ales în Moartea Isoldei de Wagner-Liszt sau în cele patru  Valsuri de Chopin, cucerind aplauzele entuziaste ale celor încântaţi de partiturile redate cu sinceritate şi vizibilă implicare în trăirea melancolic-visătoare.

Solistul a evoluat şi în compania violonistei Ioana Goicea, dovedind că este deja experimentat în muzica de cameră, colaborând cu supleţe şi rigoare cu tânăra  care, la rândul său, a cântat cu mai multă expresivitate şi poate cu un plus de maturitate, comparativ cu apariţiile sale anterioare; trecând peste uşoare “scăpări” sau incertitudini, aceasta a abordat cu aplomb Sonata KV 379 de Mozart, cu eleganţă şi “în stil”, pe suportul aerat al pianului, reveria fiind prezentă din plin în celebra Baladă de Enescu, pentru ca apoi, schimbând “registrul” expresiv, să abordeze Dansurile româneşti de Bartok, pline de vigoare şi ritmuri pregnante, bine reliefate, cu o coloristică diversă, revenind cumva la tenta romantică în Variaţiunile pe o temă originală de Wieniawsky, dificile dar păstrând eleganţa frazei, trecerea fluentă de la momentele virtuoze la cele lirice, într-un desen bine construit, relaţia echilibrată între cele două instrumente păstrându-se  permanent şi în intensităţile bine dozate, dar mai ales în maniera de tratare a spiritului specific autorului. A fost, cumva, o prelungire a ideii de muzică în familie, pentru că cei doi interpreţi din acea seară continuă traseul părinţilor – pianistul Nicolae Licareţ, respectiv violonista Cristina Anghelescu -, având însă o personalitate bine definită, aspect apreciat de asemenea de cei aflaţi în sală, încântaţi şi de cele două bisuri cu impact la fel de puternic.

De Sfânta Maria, “alămurile” din Orchestra Română de Tineret au oferit o surpriză turiştilor aflaţi la Sinaia, prezentând, în parcul oraşului, un program cu muzică din filme sau repere de jazz, preferând de această dată pagini mai lente, deşi aşteptam să fie “pigmentate” cu câteva momente contrastante; dar cei care i-au ascultat au  rezistat chiar şi sub umbrele doar pentru a nu pierde ceva din acea “mostră” de performanţă şi plăcere de a cânta, tinerii ignorând, la rândul lor, faptul că picăturile de ploaie… nu făceau deloc bine instrumentelor atât de sensibile la umezeală. După o astfel de “cură” de muzică lejeră, suflătorii au reintrat în sala de la Cazino pentru a pregăti “simfonicul” de duminică – şi totul cu un entuziasm rar întâlnit la muzicienii noştri, dar care la membrii ORT constituie o adevărată “carte de vizită”.

Ideea muzicii “în familie”, devenită tradiţională nu doar în ambianţa Cazinoului, ci şi în stagiunea de vară de la Ateneu, a fost subliniată şi în programul prezentat de pianistul Valentin Gheorghiu şi invitaţii săi, reluat, în parte, la Sinaia, dar amplificat şi diversificat. În Trio nr. 4 op. 11 de Beethoven, maestrul a cântat acum alături de violonista Simina Croitoru şi de violoncelistul Ştefan Cazacu, relaţionându-se impecabil, etalând şi eleganţa frazării, căldura sunetului şi strălucirea tehnică deopotrivă în secvenţele de ansamblu şi în cele solistice.

Pianistul Valentin Gheorghiu şi invitaţii săi FOTO Virgil Oprina

Apoi pianistul a dorit să-l aducă în prim plan pe tânărul “coleg de claviatură” Mihai Ritivoiu, propunând o pagină mozartiană abordată la patru mâini, pentru ca apoi acesta să convingă, în Poloneza fantezie  op. 61 şi Vals  op. 42 de Chopin (întâmplător sau nu, ambele în la bemol major), că este un interpret format, cu aplomb, fluenţă, tehnică performantă şi mai ales cu o expresivitate perfect adecvată celebrelor opusuri, “saltul” său calitativ fiind evident, poate şi în urma perfecţionării la Londra, poate şi sub îndrumarea maestrului Gheorghiu.

Acesta a abordat apoi, din nou la patru mâini, dar cu soţia sa, Roxana Gheorghiu, Rapsodia I de Enescu (în pripriul său aranjament), completându-se firesc şi cu un tuşeu foarte asemănător, “trădând” îndelungata loc experienţă în astfel de colaborări, revelând culorile şi ritmurile atât de cunoscute din versiunile orchestrale, acum parcă “mai altfel”. Superbă a fost Sonatina de Dvorak, în care violonistul Gabriel Croitoru şi pianistul Valentin Gheorghiu au încântat prin frumuseţea liniilor pline de poezie, visare, izbucniri strălucitoare sau în pagini irizate de o fineţe aparte, poate evocatoare, cu sugestii folclorice de efect, totul cu un rafinament de mare sensibilitate. Sub semnul reveriei şi al cantilenei, cu lirism şi introspecţie, s-a aflat şi Apres un reve de Faure, impresionantă miniatură tălmăcită de violoncelistul Marin Cazacu şi acelaşi Valentin Gheorghiu, cu o măiestrie şi o simplitate pe care doar adevăraţii artişti le pot investi şi cu… suflet. Dar şi Trio elegiac de Rachmaninov a prelungit acea atmosferă, Valentin Gheorghiu, cu  o vitalitate şi o bucurie a cântului uimitoare şi constante de o viaţă, regăsindu-se cu Gabriel Croitoru şi Marin Cazacu, nu doar buni prieteni, ci în primul rând recunoscuţi artişti care ştiu să investească fiecare lucrare cu o trăire profundă şi… adevărată, excelând din nou în melopee şi învolburări romantice, pierdute spre final în sonuri grave, abia perceptibile. Aplauzele şi ovaţiile au determinat un bis-surpriză, în Romanţa de (acelaşi) Rachmaninov, compusă pentru pian la 6  mâini, dar aranjată de V. Gheorghiu, evoluând toţi instrumentiştii din acea seară, maestrul cântând la pian alături de soţia sa şi de Mihai Ritivoiu, violonistul Gabriel Croitoru împreună cu fiica sa, Simina, iar violoncelistul Marin Cazacu alături de fiul său, Ştefan, rezultatul fiind, evident, cuceritor, spre încântarea noastră şi regretul că… s-a încheiat.

Şi în seara următoare Cazinoul a fost asaltat de melomani, nerăbdători să reasculte Orchestra “Romanian Sinfonietta”, ca de obicei sub bagheta lui Horia Andreescu, ansamblul, în parte reînoit, alcătuit din instrumentişti între 14-25 de ani, fiind de-a dreptul impresionant, parcă mai bun de la un an la altul, cu o sonoritate densă, omogenă, suplă, răspunzând cerinţelor dirijorale cu o precizie şi o fluenţă incredibilă, deşi mulţi cântă acum pentru prima oară într-o orchestră. Uvertura operei Bărbierul din Sevilla de Rossini a uimit prin filigranul desenului în care fiecare temă, fiecare accent s-a reliefat cu o savoare pe care rar o ascultăm în variantele orchestrelor redutabile, perfect în stil, cu acumulări gradate cu fineţe, totul spumos şi cu o exactitate impecabilă (trecând peste micile stângăcii ale suflătorilor), chiar dacă tempo-ul imprimat a fost extrem de alert. Dar şi în Concertul op. 64 de Mendelssohn-Bartholdy, nivelul a rămas la cote demne de performanţele internaţionale, acompaniind cu rigoare şi delicateţe demersul solistic al violonistei Ioan-Cristina Goicea, o adevărată revelaţie (după surpriza recitalului), pentru că tehnica virtuoză este de această dată împlinită de o expresivitate şi sensibilitate ce dovedesc implicarea afectivă reală a tinerei care a învăţat să transmită stări, trăiri, să pătrundă sensurile cuprinse în partitură, coordonându-se prefect cu colegii săi din orchestră, totul cu o cursivitate şi o strălucire permanent susţinute. Iar faptul că, în doar câteva zile de repetiţii intense, maestrul Horia Andreescu a ştiut să îi înveţe şi să le explice “secretele” unei asemenea evoluţii s-a vădit deoporivă în Simfonia nr. 8 de Beethoven, în care dialogurile între partizi, trecerea temelor de la un grup de instrumente la altul s-a realizat ca o caligrafie de mare fineţe, totul derulându-se cu o cursivitate şi o ardenţă menţinute la cota maximă, concentrarea, capacitatea de a înţelege partitura, plăcerea şi emoţia intensă a tuturor celor aflaţi pe scenă conducând, firesc, la miracolul unei orchestre excepţionale, formată, din prima clipă, de un dirijor care a convins că poate fi şi un pedagog ideal chiar şi lucrând cu adolescenţi, îmbinând seriozitatea cu umorul, ştiinţa, pasiunea şi dăruirea cu spiritul ludic.      

A doua zi, la Buşteni, un alt ansamblu unanim apreciat în ţară şi chiar peste hotare – Orchestra Română de Tineret – a cucerit o sală arhiplină, într-un program nou şi ofertant, ca de obicei cu Cristian Mandeal la pupitru, abordând Frenesia 2 de Dan Dediu, lucrare complexă, cu ritmuri complicate, suprafeţe difuze, izbucnind apoi într-un vârtej ameţitor, cu trimiteri la dansul folcloric românesc, redată absolut încântător, semn că instrumentiştii au învăţat să rezolve excelent şi astfel de piese contemporane. A urmat însă celebrul Dublu concert de Brahms, beneficiind de colaborarea cu solişti de cotă – violonistul Liviu Prunaru şi violoncelistul Marin Cazacu -, aducând şi solo-uri generoase şi dialoguri vibrante, încărcate (din nou) de căldura şi sinceritatea cântului, orchestra construind, de asemenea, sonuri masive sau sensibile, contraste bine susţinute într-un demers artistic unitar, pe coordonatele ce caracterizează creaţia brahmsiană, interiorizată, uneori gravă, dar cu o expresivitate ce trădează structura sa profund romantică. Dar după pauză, ORT şi maestrul Mandeal au prezentat pagini de Ravel, inspirate din sonurile iberice –Rapsodia spaniolă, Pavană pentru o infantă defunctă, Alborada del grazioso, Bolero -, ţesute cu o fineţe ce alterna cu izbucniri spectaculoase, punând în valoare strălucirea inconfundabilă a ansamblului, cu solo-uri impecabile şi treceri maleabile de la un segment la altul, gestica atipică a dirijorului sugerând senzualitatea încărcată şi temperamentală a dansurilor care se insinuează şi acumulează tensiuni paroxistice, reliefate cu o incredibilă măiestrie şi implicare de către toţi cei 100 de tineri instrumentişti, al căror entuziasm se îmbină cu profesionalismul, aşa cum (de asemenea) nu prea auzim la orchestrele cu pretenţii. Un program divers, amplu, într-un registru stilistic-expresiv diferit de repertoriul abordat până acum de ORT, dar se pare că toţi se simt bine în orice înseamnă mare muzică, urmându-l pe Cristian Mandeal cu o rigoare şi o supleţe greu de “povestit” în cuvinte; iar maestrul s-a lăsat, la rândul său, captivat de frumuseţea unor bijuterii extreme de ofertante şi dificile.

Programul ORT a fost reluat, în seara următoare, la Sinaia, în timp ce la Ateneu concerta… Orchestra “Romanian Sinfonietta”, reeditând succesul în creaţiile de Rossini, Mendelssohn-Bartholdy şi Beethoven (după ce stârnise entuziasmul miilor de spectator de la Sibiu, în finalul Festivalului în aer liber). Pentru că, de această dată, cele două manifestări de la Sinaia şi Bucureşti au multe puncte comune, implicându-se şi dăruitul Marin Cazacu prin Fundaţia “Prietenii muzicii – Serafim Antropov”, care organizează “Enescu şi muzica lumii” (ajuns la ediţia XIV),  “Lanto Comunication” asigurând suportul financiar atât de necesar pentru ca astfel de proiecte să poată prinde viaţă..  Şi, în ciuda numeroaselor dificultăţi şi piedici… reuşesc!

 

 

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Ionescu Maria
21.08.2013, 10:21:31

Ce frumos! Foarte frumos!

Modifică Setările