Grimal îl iubeşte pe Enescu! Să se ştie!

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am început anul acesta sub semnul lui Ravel – la Opera Maghiară din Cluj, cu Brigitta Kele în rol principal şi sub bagheta regizorală a lui  Gábor Tompa am văzut L´Heure espagnole şi L’Enfant et les Sortilèges, un spectacol despre care am scris la momentul potrivit.

Am început anul acesta sub semnul lui Ravella Opera Maghiară din Cluj, cu Brigitta Kele în rol principal şi sub bagheta regizorală a lui  Gábor Tompa am văzut L´Heure espagnole şi L’Enfant et les Sortilèges, un spectacol despre care am scris la momentul potrivit. Atunci n-am ştiut că Ravel o să fie, oarecum, compozitorul anului pentru mine. Cum-necum, am tot ascultat compoziţii scrise de el, în tot felul de variante concertistice. Aşa se face că reîntâlnirea cu muzica lui într-un concert cameral susţinut în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu m-a găsit pregătită. Este adevărat, mi-am dorit foarte mult să fiu în sală la acest concert, dar din pricina lui David Grimal care a cântat şi Ravel, dar şi Enescu.

Istoria personală a acestui concert a început acum doi ani, la ediţia trecută a festivalului. Unul din interviurile realizate atunci a fost cu David Grimal, prilej cu care am aflat că: Dimensiunile în care este proiectat universul meu? Acest univers este conectat cu infinitul căci muzica este pudra vrăjită pe care o punem peste timpul invizibil. Ca muzician, eşti în mod obligatoriu conectat cu timpul infinit. Altfel, te afli doar sub dominaţia pragmatică şi materială a sunetului. Această meserie, cea a muzicianului, are ce-i drept un aspect real, însă muzica, ca viaţă, cred că este conectată la ceva ce nu ţine de domeniul cotidianului.” (interviul îl puteţi citi aici). David Grimal este, din punctul meu de vedere, artistul complet. Şi nu mă refer doar la ce-i reuşeşte cu vioara sau cu Les Dissonances, ansamblul pe care l-a înfiinţat şi cu care a venit ediţia trecută la Bucureşti, ci mă gândesc la anii lui de voluntariat şi de profesorat. Un om al cetăţii, cum ar spune umaniştii, castă din care se trage şi el, oarecum (a urmat şi cursurile unei facultăţi de ştiinţe politice). M-am bucurat să-l văd în formulă de concert alături de unul dintre elevii săi, arădeanul Ştefan Şimonca-Opriţa (fiu de profesori şi el), dar m-am bucurat şi mai mult să-l văd cum îl susţine.

Înainte de începerea concertului, când lumea de-abia intra în Auditorium-ul MNAR, David Grimal iţea capul din culise să vadă sala. I-am bănuit freamătul! După aceea la scenă a ieşit Ştefan Şimonca-Opriţa, vădit emoţionat, însoţit de pianistul Grigor Asmaryan, impasibil, dar şi hotărât să-l ajute cu tot ce poate pe acesta. Un duo atipic, un pianist introvertit, dar dispus spre dialog, foarte atent la violonist, căci acesta era în prim-plan. Un acompaniator pe măsura talentului arădeanului. A existat un moment, dacă ţin bine minte, la Greier – când Ştefan Şimonca-Opriţa s-a înclinat puţin pe spate, parcă aşteptând acordul lui Grigor Asmaryan ca să-şi ia avântul. Şi s-a dezlănţuit! Suita lui Enescu, Impresii din copilărie, are de toate, culoare, ritmuri diverse, accente multiple etc. Dar înainte de orice, are acel filon românesc, care e destul de dificil de redat, în ciuda aparenţelor. Dar tânărul violonist a reuşit cu brio să transpună sala în universul atât de profund enescian şi, deci, românesc. Căci Enescu a fost un iubitor a tot ceea ce este românesc, ceea ce a „provocat” şi studiul intens al folclorului autentic românesc. Îmbinarea ritmurilor diferite şi transformarea lor într-o muzică cultă ţine de talent, dar şi de o strădanie continuă de a (re)construi un întreg univers sonor atât de ... enescian. Revenind la Ravel, cel pomenit la început, Tzigane a fost un bun prilej pentru Şimonca-Opriţa să ne arate ce ştie, că anii de studiu n-au fost zadarnici. Dintr-o singură mişcare, de durată scurtă, dar de o intensitate care poate da bătăi de cap violonistului, Tzigane în varianta arădeanului a încântat sala, tocmai pentru că a fost in spiritu, adică s-a auzit cam tot ce vroia Ravel să se audă, nota aceea de ludic, combinată cu un strop de şăgălnicie (atât de greu de redat uneori).

Imagine indisponibilă

Ravel ne ajută să trecem şi la partea a doua de concert - Sonata nr. 2 în sol major pentru vioară şi pian cântată de David Grimal, acompaniat de acelaşi Grigor Asmaryan  a lăsat urme adânci în memoria afectivă a spectatorilor. Acel Perpetuum mobile care încheie partitura a fost excelent abordat, în crescendo, sala uitând să mai respire şi aplaudând frenetic prestaţia tânărului muzician. În tot acest timp, Grigor Asmaryan mustăcea fericit, doar fusese părtaş la „creaţie”. Mi-a plăcut foarte mult dialogul dintre cei doi, păreau de-o viaţă pe scenă şi-şi împrumutau unul altuia energie şi-şi acordau instrumentele în momentele cheie. Sonata a III-a în la minor pentru pian şi vioară op. 25, „în caracter popular românesc” a lui Enescu chiar a fost „în caracter popular românesc”. Au existat suficient de multe momente când m-am întrebat câţi jazzmani erau în sală, căci această bucată muzicală este una dintre cele extrem de puţine care se pretează la o adaptare fără să i se schimbe prea mult caracterul iniţial. Cu alte cuvinte, e foarte uşor recognosibilă, indiferent în ce formulă de concert ar fi cântată. Enescu chiar a fost un geniu, iar această sonată denotă cât de mare a fost (şi cât de puţin cunoscut este pentru români).

Finalul concertului i-a adus pe David Grimal şi Grigor Asmaryan în faţa unui public nu foarte numeros (dar meloman în adevăratul sens al cuvântului), fericiţi! Cu adevărat fericiţi! Aşa se face că am avut parte de patru bis-uri din partea celor doi, unul mai diferit decât celălalt, ultimul fiind Debussy, cum altfel! Un concert în care n-am auzit foşnete, telefoane, dar am auzit un scârţâit de scaun care ar fi dat bătăi de cap oricui, dar nu şi lui David Grimal! Mi-a plăcut cum s-a scuturat de tensiunea Sonatei enesciene, cu un gest scurt cu mâna dreaptă, în care ţinea şi arcuşul şi cu o scuturare fermă din cap. Mi-am dat seama că, din acel moment, ar mai fi putut cânta ore! O dovadă mai mare de iubire faţă de Enescu rar mi-a fost dat să văd!  Chapeau, David Grimal!

Text scris de Nona Rapotan

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite