INTERVIU Carmen Lidia Vidu despre spectacolul „Die Frau Ohne Schatten“: „Probabil am să vă amuz, dar am plâns trei zile după ce am citit libretul“

Cunoscută pentru spectacolele sale de teatru experimental, în care îmbină videoproiecţii cu jocul actorilor, regizoarea Carmen Lidia Vidu vorbeşte, în interviul pentru „Adevărul”, despre ce înseamnă proiectele multimedia din cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”, precum şi despre cum abordează lucrările.

Regizoarea Carmen Lidia Vidu (39 de ani) se va ocupa, în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional „George Enescu”, de ilustrarea operei „Die Frau Ohne Schatten”. În interviul pentru „Adevărul”, Vidu povesteşte cum a abordat opera, povestind că a abandonat libretul după prima citire, decizându-se pentru o abordare „prin învăluire”. 

Altfel spus, s-a apucat de studiat serios cărţile care au stat la baza libretului, precum şi volume dedicate vieţii lui Strauss. „Am început cu basmul «Inima de piatră» de Wilhelm Hauff, am continuat cu Goethe - «Convorbirile unor emigranţi germani», Hugo von Hofmannsthal - «Femeia fără umbră»”, spune regizoarea.  

De asemenea, Carmen Lidia Vidu mai vorbeşte şi despre alte colaborări pe care le-a avut prin intermediul festivalului „George Enescu”, unde aminteşte de nume mari precum Lawrence Foster sau Vladimir Jurowski. 

„Adevărul“: Anul acesta vă vom întâlni din nou la cârma proiectelor multimedia ale Festivalului Enescu. Vă rugam să ne povestiţi un pic despre întâlnirea cu muzica clasică şi raportul pe care îl stabiliţi ca artist vizual cu muzica. Primele experienţe de ascultător şi primele experienţe ca artist.

Sunt copil crescut în două oraşe şi două sate din judeţul Caraş-Severin. Bunicul din partea tatălui a fost dirijorul corului Bisericii Baptiste din Anina. Bunica mea cânta în cor. Am fost mereu emoţionată de slava cântecelor, de vocile de cor, de mişcarea amplă a braţelor bunicului, Ghiţă Vidu. Au fost momente forte din copilăria mea. Bunicii erau eleganţi, distinşi şi uşor reci. În casă se fluierau mereu cântece bisericeşti. Vorbim despre perioada 1983-1989. Prin 1993 am început să merg la Filarmonica din Arad. Profesoara de muzică ne promitea note mari dacă mergeam cu ea în fiecare zi de joi la Filarmonică. Primele casete audio pe care le-am cumpărat erau cu muzică clasică. Am ascultat pe repeat Mendelssohn, Chopin, Vivaldi, Mozart, Beethoven. Erau nişte Best Of-uri, fireşte. La televizor urmăream MTV-ul. Erau videoclipuri, muzici, concerte...era ceva de pe altă planetă. 

În Bucureşti am descoperit muzica electronică, iar prin DJ-i am întâlnit VJ-i, adică artiştii vizuali care veneau la pachet cu producătorii muzicali din Germania, Olanda, America.Acela a fost momentul în care undeva în mine s-a format ideea că muzica merge la pachet cu vizualul, cu scena, cu spectacolul şi cu publicul. Habar nu aveam că urma să fac teatru multimedia. Criticii au scris asta despre primul meu spectacol: că e experimentul meu se numeşte teatru multimedia. Mi-a plăcut mereu laboratorul. Am încercat să aduc împreună fotografia cu filmul, banda desenată, teatrul, dansul, muzica, documentarul, jurnalismul, cercetarea...şi încă învăţ elemente noi. Am promis că nu am să mă opresc niciodată din experiment.

Din 2016 accentul în căutările mele cade pe latura documentară. Spectacolele mele devin din ce în ce mai sociale cu accente politice. Laboratorul pe care l-am construit se numeşte „Jurnal de România“.

În 2017 am avut o întâlnire minunată: am colaborat cu Festivalul George Enescu. A fost un proiect-şoc fiindcă nu am mai făcut aşa ceva, nu am mai văzut aşa ceva şi nu aveam niciun reper. Vorbim de un conţinut vizual bogat, dramatic, narativ şi de un public nou. Nu puteam să proiectez liniuţe şi cerculeţe ca la concertele pop.

Mi s-a cerut să înlocuiesc decorul, costumul şi să ajut publicul să călătorească prin firul narativ al operelor. Aproximativ şase ore de film pentru două opere. Am lucrat jumătate de an. Am ascultat opt ore de operă în fiecare zi. Am citit despre Enescu, despre lumea greacă, despre reforma lui Luther.

Am învăţat să urmăresc o partitură, am zburat până la Roma că să înţeleg de la dirijorul Vladimir Jurowski unde am greşit în interpretarea vizuală a personajelor din Oedipe-ul lui Enescu şi am descoperit prin dirijorul Lawrence Foster similitudinile istorice pe care eu le ratasem în lectura operei Mathis der Maler. Călătoria mea personală a fost senzaţională.

Pentru fundamentalişti, figurarea vizuală a mesajului operelor este o limitare, spun ei că astfel se impune o formă de citire a partiturii, nu neaparat în linie cu ceea ce propune compozitorul. Ce le-aţi răspunde?

Dialogul cultural presupune educaţie, deschidere şi spargerea mentalităţilor stătute.Norocul meu este că am pendulat constant între publicul de teatru, cel de film, de operă, cel de artă plastică şi cel al evenimentelor comerciale pe care le-am realizat. Mă lovesc mereu de păreri şi părerisme, de viziuni obtuze, de gândiri fixiste, de oameni care închid sau deschid drumuri.

Partea interesantă e să cunoşti felul în care publicul de operă priveşte teatrul, felul în care publicul de dans contemporan priveşte spectacolul de operă şi aşa mai departe. Unele păreri sunt arogante, sunt cu dispreţ, altele sunt constructive, unele pot fi primitive, sălbatice, dar sunt şi multe opinii hrănitoare.

E important să îţi permiţi să te distanţezi, să urmăreşti gândirea oamenilor din diferite sectoare ale culturii.Pentru mine aceste întâlniri funcţionează ca o busolă. Din afară e mult mai uşor să vezi formulele prăfuite, formulele care trec graniţa, formulele moi sau pe cele forte. Dezbaterea e necesară. Noi toţi căutăm să fim parte dintr-o cultură vie. Elementele spectacolului se cizelează, se actualizează şi sunt o oglindă a societăţii din care facem parte.Eu nu-mi doresc să ignor sau să dispreţuiesc realitatea. Trăiesc cu un picior în prezent şi cu unul în viitor. Onorez trecutul. Analizez realitatea şi încerc să nu o las să treacă pe lângă mine. Vreau să fac parte din viitor, iar atunci când am să fiu în el să zâmbesc fericită fiindcă am creat o cultură şi o societate mai bună.

Ca artist şi ca femeie învăţ de câţiva ani să scap de nevoia mea de a fi validată.

Un pic din laborator. Cum abordaţi lucrările? Cum vă documentaţi pentru realizarea unui spectacol? Ce aspecte vă interesează cel mai mult? Asa cum există teme obsesive în muzică, vi se întâmplă şi Dvs. să vă înlănţuiască o idee/temă vizuală? Unde şi cum se face “click-ul” artistic?

Îmi place experimentul, laboratorul, cercetarea. Pentru mine, ele merg mână în mână. Nu funcţionez pe impuls, pe inspiraţia de moment. Viziunea mi-o construiesc abia după etapa de cercetare. Mă documentez cât pot de mult şi de intens cu privire la autor, la istoria personală a piesei. Îmi place să caut rădăcinile personajelor, sursa subiectului. Încerc să cunosc viaţa personală a autorului fiindcă ştiu sigur că o voi regăsi în piesă/libret/scenariu. 

O altă etapă este cea în care încerc să vizionez alte montări. Caut să citesc cronici care mă pot avertiza despre greşelile altora. Caut materiale on-line, comand cărţi de la anticari şi mă pierd în albume de artă. Abia după aceste etape decid stilul pe care voi merge şi ce vreau să ajungă la public. În ultimii ani am fost preocupată de documentar, de jurnalism, de raportul artistului cu oraşul, cu societatea, cu graniţa. Am vorbit în munca mea despre feminism, despre implicarea civică, despre politică şi eul social.

În colaborarea cu Lawrence Foster din 2017 am introdus elemente politice în vizual: arderea cărţilor în Piaţa Operei din Berlin în 10 martie 1933. M-am bucurat să văd că un dirijor de talia lui este deschis către o abordare vizuală atât de puternică. Cu Vladimir Jurowski am discutat despre Oedipe ca despre un imigrant din zilele noastre. Tratez munca la orice eveniment cultural ca pe o incursiune în noi realităţi umane.

Cum aţi abordat „Die Frau Ohne Schatten“? E un libret despre care s-a tot discutat, sunt opinii cum că ar fi straniu sau dificil de parcurs din cauza multiplelor simboluri asociate.

Probabil am să vă amuz, dar am plâns trei zile după ce am citit libretul fiindcă era un haos în capul meu şi aveam senzaţia că nu pricep nimic. Am abandonat libretul şi mi-am propus o altă tactică „prin învăluire”. Am decis să mă dedic o perioadă cărţilor care au stat la baza libretului şi a vieţii personale a lui Strauss. Mi-am spus eu că aşa voi intra în universul personal al operei. Am început cu basmul „Inima de piatră” de Wilhelm Hauff, am continuat cu Goethe - „Convorbirile unor emigranţi germani”, Hugo von Hofmannsthal - „Femeia fără umbră”. Studiul mi l-am făcut prin numărul realizat de L’Avant-Scène Opéra pentru „Die Frau Ohne Schatten” şi cu alte câteva lecturi din Cambridge Companions.

Două puneri în scenă mi-au atras atenţia, iar cea regizată de Krzysztof Warlikowski am urmărit-o în mod deosebit.

După ce am parcurs materialele menţionate mai sus am recitit libretul. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar toată lectura a curs uşor, plăcut şi foarte poetic. În faţa mea s-au deschis toate personajele, au devenit oameni, îi vedeam, îi plasam în locaţii clare, le citeam mimica, le înţelegeam răutatea, frica, pofta carnală, lipsa sufletului, mutilarea fizică. Da, libretul e plin de simboluri, dar mi-a făcut bine să citesc schimbul de scrisori dintre libretistul Hugo von Hofmannsthal şi compozitorul Richard Strauss.  Am intrat parcă în familia lor, în intimitatea lor şi asta mi-a adus multă relaxare. Dialogul lor are farmec şi de multe ori m-a ajutat să demitizez opera. Cred că ăsta e pasul cel mai complicat pentru un regizor sau pentru un interpret: trecerea de la privirea admirativă din exterior la cea participativă din interior.

Dincolo de simboluri, în libret am regăsit teme foarte actuale: feminismul, familia, protestul, sexualitatea. Am recitit „Die Frau Ohne Schatten” la modul foarte personal şi cred că ăsta e exerciţiul cel mai sănătos pe care l-am putut face.

Cum aţi traduce povestea libretului? Ce vă intrigă sau ce aţi simtit că este foarte provocator, poate dificil?

A trecut un an de când tânărul Împărat a vânat cu şoimul său şi a capturat-o pe fiica spiritului zeu Keikobad.Mama ei era o femeie muritoare. Când Împăratul a vânat-o pe fiica zeului, aceasta era sub formă de gazelă. S-a căsătorit cu ea dar nu au făcut copii. Ea încă mai este lumină, nici om, nici spirit.

Şi aici începe partea tulburătoare.

Dacă după trei zile Împărăteasa nu aruncă nicio umbră, trebuie să se întoarcă la Keikobad, iar Împăratul se va transforma în piatră. A arunca umbra, a naşte copii, a deveni om, a avea suflet, inimă. Descoperim astfel că opera pendulează între trei lumi care există şi rareori se intersectează: cea a zeilor, cea a împăraţilor şi cea a oamenilor. Fiica zeului şi soţia împăratului îşi roagă Doica să-i găsească o umbră, un copil. Prin magii ciudate, Doica o aduce în gospodăria boiangiului Barak şi a Soţiei sale. Doica încearcă să cumpere umbra Soţiei, promiţând bogăţii o viaţă idilică şi un iubit tânăr.

Soţia boiangiului se lasă ispitită. Mâna lui Keikobad aruncă un cutremur şi împarte pământul în două. Barak şi Soţia lui cad într-o grotă sub ţinutul lui Keikobad. Vocile copiilor nenăscuţi bântuie personajele. Împărăteasa refuză să-şi fure fericirea şi să devină om prin jefuirea omenirii de la altcineva

 „Ich will nicht!" ("Nu o să!").  Acest act de renunţare o eliberează: primeşte o umbră, iar Împăratul este restabilit în forma naturală După rătăciri şi tensiuni, personajele îşi recuperează conştiinţele. Ambele cupluri îşi cântă umanitatea şi îşi laudă copiii nenăscuţi.

În prima fază am avut dificultăţi cu înţelegerea libretului, apoi au apărut întrebările legate de abordarea stilistică. Am găsit desenele realizate de  Alfred Roller pentru premiera din 1919. Au fost un prim punct de sprijin. Partea cea mai dificilă este să ilustrezi non-acţiune. Pentru mine este o mare bucurie să pot face echipă cu o operă atât de rafinată. Nu este o lectură uşoară. Partitura este complexă, vocile trebuie să fie realmente deosebite. Nu ştiu de câte ori ai ocazia în viaţă să lucrezi pe o asemenea lucrare preţioasă. Este de neratat această întâlnire.

Cum lucraţi cu Maesrul Jurowski? Ce v-a uimit în această colaborare? Şi domnia sa “vede” muzica? Cum reusiţi să aliniaţi viziunea muzicianului cu cea a artistului vizual?

Colaborarea cu Vladimir Jurowski a început în 2017. Mi-a fost descris că fiind un intelectual care taxează amatorismul, superficialitatea şi interpretările fără conţinut. Pentru Oedipe am făcut două demo-uri de 10 minute, am urcat în avion şi m-am prezentat la Academia de muzică Sfânta Cecilia din Roma. Întâlnirea a fost simplă, curată, plăcută. Am discutat cu un om normal care îşi dorea că evenimentul să iasă foarte bine.

Mi-a vorbit despre solişti, despre legătura dintre anumite fraze muzicale şi personaje, m-a ghidat uşor şi m-a susţinut în abordarea vizuală. A cântat la pian şi asta mi-a simplificat linia narativă. După întâlnire pluteam, frica a dispărut şi Roma mi s-a părut incredibilă. De atunci până în prezent am lucrat strict on-line. Facem schimb de lecturi de pregătire, apoi trimit materialele spre vizionare. Vladimir Jurowski răspunde rapid şi fără menajamente. Taie săptămâni întregi de muncă şi îmi cere să refac materialele pe care nu le acceptă. Îmi acordă multă libertate şi asta mă provoacă la o intensă documentare. Despre opera „Die Frau Ohne Schatten” mi-a scris încă din 2017. Părea extrem de încântat că o va dirija în Festivalul Enescu din 2019. M-a întrebat dacă îmi doresc să colaborăm şi momentul acela m-a onorat. Este dificil să lucrăm strict on-line. Sper ca aceste colaborări să fie doar începutul relaţiei mele cu opera.

Ce aşteptări aţi vrea să îşi aşeze publicul la întâlnirea cu „Die Frau Ohne Schatten” şi spectacolul pe care îl propuneţi împreună cu orchestra, sub bagheta Mestrului Jurowski?

Publicul va fi încântat de evenimentul din 4 septembrie de la Sala Palatului.

Cred că va fi o experienţă de neratat. Vorbim de un basm, de o explozie de vizualuri de mari dimensiuni, de voci fabuloase şi de viziunea unui dirijor de prim rang. Vom încerca să plimbam publicul prin lumi fabuloase, reale şi fantastice, printre suflete şi umbre. Cred că astfel de evenimente definesc viitorul: experienţe sonore şi vizuale ample, intense, profunde. Vrem să facem spectacol şi sperăm că publicul îl va trăi intens.

Care este cea mai mare emoţie pe care o aveţi faţă de concertul din Festival?

Mi-ar plăcea să fie o seară în care graniţele culturale să nu existe. Să nu existe graniţă între muzică şi vizual, între România şi restul lumii, între public şi artişti, între mine şi spectacolul de operă. Emoţia mea ţine de dorinţa de a fi un artist internaţional care a învăţat să vorbească limba culturii şi care plasează România preţ de 3 ore şi jumătate pe un nivel demn de lumea lui Keikobad, zeul.