VIDEO Muzicianul britanic Iain Bell: „Orice compozitor trebuie să-şi îndrepte privirea spre Enescu“

În seara aceasta, la Sala Palatului, se va auzi în premieră mondială „The Hidden Place“, lucrare a compozitorului britanic Iain Bell. Într-un interviu pentru „Adevărul“, acesta povesteşte de unde a pornit lucrarea şi despre legătura sa cu soprana Diana Damrau.

Iain Bell (39 de ani) se află pentru a doua oară la Festivalul Internaţional „George Enescu“, de care este încântat, fiind de părere că, de la ediţie la ediţie, capătă o importanţă din ce în ce mai mare la nivel global. Compoziţiile lui Bell au fost cântate pe marile scene ale lumii, de la Carnegie Hall, la New York City Opera, iar diseară are loc premiera mondială a „The Hidden Place“, ciclu de cântece pentru soprană şi orchestră, care va fi interpretat de celebra soprană Diana Damrau, alături de London Symphony Orchestra. 

„The Hidden Place“ se năştea acum 10 ani, când mătuşa Dianei Damrau, mezzosoprana Christa Palmer, i-a arătat câteva poeme de-ale sale, scrise în anii `70, cu gândul la ea şi la soţul ei. Astăzi, Bell se declară fericit: premiera mondială a lucrării are loc la un festival unde sunt prezente marile orchestre ale lumii, soprana îi este prietenă apropiată, iar dirijorul este unul dintre cei mai buni. Într-un interviu pentru „Adevărul“, compozitorul povesteşte despre „The Hidden Place“, despre procesul său creativ, precum şi despre temerile sale. 

„Adevărul“: Ai scris „The Hidden Place“ special pentru Diana Damrau, având ca punct de pornire poemele mătuşii sale. Cum te-ai întâlnit cu doamna Damrau?

Iain Bell: Ni s-a făcut cunoştiinţă după „Arabella“ de la Royal Opera House, în care ea juca un rol mic, Fiakermilli, un rol mic de coloratură. I-am spus că sunt compozitor, iar ea m-a întrebat despre muzica mea. După ce a auzit nişte compoziţii, m-a rugat să scriu ceva pentru ea. Şi apoi încă ceva, şi apoi încă ceva. Ne-am cunoscut în 2004 şi am scris această piesă undeva prin anul 2008.

Cum sunt poemele, care este tema lor?

Mătuşa Dianei, Christa Palmer, este o mezzosoprană retrasă care a cântat la Munchen. S-a mutat în Marea Britanie, undeva prin 1970, pentru că soţul ei era britanic. Iar engleza ei e complet nativă, complet fluentă. În anii 70, a scris aceste poezii, dragostea în cele patru anotimpuri, în parcul în care ea şi soţul ei obişnuiau să meargă. Mi-a arătat poeziile şi am întrebat-o pe Diana despre acestea, iar ea a crezut că ar fi o idee minunată să colaborăm şi să facem o lucrare mare de orchestră. 

Ce sentiment te încearcă când te gândeşti la premiera de la Sala Palatului?

E un privilegiu ca muzica mea să se audă în premieră aici, la Festivalul „George Enescu“, doar cele mai bune orchestra din lume sunt prezente aici săptămâna asta. E un privilegiu să mă aflu printre aceşti oameni. Orchestra din oraşul meu natal, „London Symphony Orchestra“, cântă în premieră mondială lucrarea mea, cu Diana, una dintre cei mai buni prieteni ai mei, cu unul dintre cei mai buni dirijori, într-un festival care, cu fiecare ediţie, devine din ce în ce mai important în calendarul global. E o bucurie. (Foto dreapta sus, soprana Diana Damrau, fotografiată de  Jiyang Chen)

Eşti pentru a doua oară prezent la festivalul „George Enescu“. Ce ai mai realizat în aceşi doi ani? 

Am fost foarte norocos, am fost foarte ocupat. În aceşti doi ani, am avut două premiere în operă, Jack the Ripper: The Women of Whitechapel, la English National Opera, şi Stonewall, operă care comemorează 50 de ani de la revolta de la Stonewall. Am avut un ciclu de compoziţii la Carnegie Hall, cu Jamie Barton, mezzosoprana americană, şi am avut debutul cu „Prom 62“, cu Adela Zaharia. Iubesc să lucrez cu Adela, pe care am întâlnit-o în festival, aici, în 2017, e o bucurie.

Dacă ţinem cont de ideea de traiectorie în carieră, ai avut un punct în care să-ţi fi spus „gata, de aici înainte, totul va merge bine“?

Oh, nu cred că se simte nimeni aşa, eu încă nu mă simt aşa şi nu o zic ca o glumă.

Cred că minutul în care te-ai gândit că totul e bine este minutul în care devii leneş, te complaci, aşa că nu, nu. Tot mă gândesc, ce se întâmplă dacă oamenii nu-mi mai fac comenzi, dacă se opresc pur şi simplu? Cred că asta mă ţine flămând după noi provocări, după noi colaborări, pentru că pentru oricare dintre noi, cei din domeniul artelor, lucrurile se pot schimba peste noapte.

Aşa că vă voi anunţa când ajung acolo, dar deocamdată nu. Cred că în calitate de artist, trebuie să ştii că eşti acolo doar atâta timp cât vrea publicul să fii. Iar gusturile se schimbă, stilul se schimbă, trebuie să fii foarte recunoscător, cu picioarele pe pământ, conştient că eşti norocos, să fii capabil să te numeşti un artist profesionist.

Bănuiesc că ai şi refuzat colaborări. Ce fel de criterii ai avut în acest sens?

Am avut câteva comenzi pentru operă, dar al căror subiect nu rezona cu mine. Banii erau buni, dar ideile nu erau pentru mine, aşa că a trebuit să refuz politicos câteva. Bineînţeles că e dificil, dar trebuie să fii conştient de vocea ta şi de ceea ce vrei să spui şi cum vrei să o spui, fie că eşti cântăreţ, percuţionist sau pictor. Când am fost abordat în legătură cu lucruri care nu rezonau cu mine din pricina subiectului, am spus „nu“. La acele momente, aveam şi alte lucrări.

Cum e când îţi auzi pentru prima dată o compoziţie, pe scenă, cu publicul acolo?

Oh, Doamne! Orice nivel de compoziţie e o bucurie, doar faptul că aud vocea altcuiva cântând, care nu e propria ta voce oribilă sau că aud un pian care nu e cântatul tău oribil la pian…Şi ai un dirijor! Unul care face alegeri, iubesc asta! Iubesc să aud lucrări interpretate într-un fel în care nu mă aşteptamm. De aceea nu dirijez, pentru că vreau să aud alte posibilităţi şi ador, când am un dirijor precum Noseda care are opinii muzicale puternice.  Auzi lucruri într-un alt context. Din punct de vedere orchestral, acolo e revelaţia cea mai îmbucurătoare.

Putem vorbi de vreo frică, atunci când te apuci de o nouă lucrare? Şi dacă da, ce fel de frici ai?

Foarte bună întrebare. Nu chiar, nu mi-e teamă că muzica nu va veni, pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, vine de fiecare dată când trebuie să o facă (râde). Dar bănuiesc că ar fi prima zi, când începi o nouă piesă. 

Am descoperit că durează câteva zile pentru ca o piesă să ţi se releve, să îţi arate limbajul ei. Aşa că în primele zile piesa îţi spune ce vrea să fie. Ai tehnica, orchestraţia, abilităţile, dar asta e arta, unde nu prea ai control...Când ai aceste momente în care încet-încet piesa ţi se relevă, e interesant, dar apoi, în vreo trei zile, ştii deja ce faci, ai limbajul, e acolo. Şi apoi, doar curge.

Ai şi un ritual anume când scrii?

Când scriu am un regim foarte strict. Mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora şase, merg la sală, iau micul dejun acasă, şi pe la nouă mă apuc de scris. În afară de pauzele de cafea şi de mese, scriu în general, până la ora şapte. Ar fi plictisitor de observat, pentru că aş fi doar eu intonând, repetând. E ceva foarte regimentat, din perspectiva mea, pentru că trebuie să curgă în continuare, contractual şi moral trebuie.

În domeniul artistic se vorbeşte adesea despre întâlnirile care contribuie la formarea unui artist. Tu ai o astfel de întâlnire?

Aş spune că cea cu Diana Damrau. Pentru mine, cel mai important lucru legat de vocea Dianei este coloratura ei. Nu numai că poate cânta foarte rapid în registrul cel mai înalt foarte, dar e capabilă şi să realizeze ample crescendo-uri şi descrescendo-uri pe orice sunet şi să nuanţeze vocal textul în nenumărate expresii. Auzind-o din perioada în care era Regina nopţii până la Fiakermilli, auzindu-i posibilităţile dinamice, auzind coloratura, chiar mi-a influenţat fiecare notă pe care am scris-o. Mi-a deschis urechile…Artistic vorbind, a fost cea mai rodnică întâlnire pe care am avut-o.  

Să încheiem cu Enescu. Când a fost primul tău contact cu muzica lui?

Live, acum vreo trei ani, când am văzut Oedipe la Royal Opera House. Dar în studiile muzicale, eşti foarte conştient de Enescu, un gigant de la mijlocul secolului XX. Omul acesta a fost capabil să meargă pe două drumuri şi să o facă foarte bine. A fost capabil să compună pentru voce, pentru coruri. E un model, orice compozitor trebuie să-şi îndrepte privirea spre Enescu.