Jurowski şi Enescu: declaraţie de dragoste

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mă îndrept către concertul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Berlin, din 5 septembrie, într-un metrou inscripţionat cu însemnele Festivalului – ce întâmplare bucuroasă. Şi una şi mai şi: la trecerea de pietoni dinspre Sala Palatului stau umăr la umăr cu o englezoaică get-beget, îmbrăcată într-o minunată ie românească, cu cusături mărunte, verzi şi cu istorie – vechimea pânzei vorbeşte de la sine.

Şi nici că se putea pregătire mai inspirată, mai emoţionantă pentru Simfonia a III-a în Do major de George Enescu, din programul pregătit de Rundfunk-SinfonieOrchester Berlin, cu Vladimir Jurowski la pupitru – actualul director artistic al Festivalului Enescu.

Jurowski, cel îndrăgostit de George Enescu. Jurowski, cel care dirijează cât mai mult Enescu – şi încearcă să cuprindă cât mai multe dintre lucrările compozitorului român în concertele sale din lumea largă.

Iar Simfonia a III-a se află, norocul nostru, al ascultătorilor, de două ori în programul de anul acesta al Festivalului – o şansă în plus de-a asculta, de-a înţelege.

Căci un excurs istoric e sigur necesar. Dacă nu pentru simfonia construită, pas cu pas, de Vladimir Jurowski în cea de-a şasea seară a Festivalului, măcar pentru cea pe care o vom asculta pe 17 septembrie, propusă de Orchestra şi Corul Maggio Musicale Fiorentino, dirijate de Fabio Luisi.

România, acum o sută de ani

George Enescu a început să lucreze la simfonie la Sinaia, în mai 1916. Era deja cel de-al doilea an al războiului – şi România va abandona în curând neutralitatea, hotărând, în luna august, intrarea ţării în Primul Război Mondial.

Compozitorul a încheiat prima parte la Iaşi, în 1917, când ţara toată, Familia Regală, administraţia, armata, coloane de refugiaţi se retrăseseră în capitala moldavă. Cu Bucureştiul şi sudul României sub ocupaţie germană, Iaşiul devenise miezul ţării, atât cât mai rămăsese din ea. Enescu cântă, cântă neîncetat pentru soldaţi, răniţi şi muribunzi, şi scrie – îşi scrie Simfonia.

Sfârşeşte partea a doua în ianuarie 1918, tot la Iaşi – când soarta României atârnă la propriu de un fir de aţă şi, după Pacea de la Bucureşti, dezastrul aproape că nu mai poate fi evitat – şi-şi finalizează lucrarea în acelaşi an, în luna august, la Dorohoi. Iar Simfonia a III-a a lui George Enescu e chiar tabloul României în anii de război, 1916-1918 – nu-i chip s-o priveşti altfel, n-ai cum s-o priveşti altfel. Şi aceasta e cheia de lectură a unei seri de septembrie, când, datorită orchestrei din Berlin, datorită lui Vladimir Jurowski, ne întoarcem toţi acum o sută de ani.

Preambul

Şi Simfonia vine după o primă parte în care orchestra prezintă o lucrare mai greu de digerat – Discorso, de Georg Katzer, poate un preambul la povestea unui război, şi el greu de înţeles şi digerat – şi după liniştea de statuie greacă a Juliei Fischer, care cântă la Bucureşti, cu siguranţă şi fineţe, Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Johannes Brahms.

Şi sub acest imperiu al siguranţei se desfăşoară întregul concert – şi, la final, solista zâmbeşte, abia acum zâmbeşte, şi întinde o mână molatică pe după gâtul dirijorului, râd împreună, şi încă una, tot aşa, pe după gâtul concert-maistrului.

Violonista îşi primeşte aplauzele cu certitudinea că le merită, se duce şi se întoarce pe scenă, şi oferă la bis Sarabande de Bach – iar tinerii din faţa mea, un el şi o ea, cauta cu telefonul bucata muzicală pe Shazam; fără să ştie că aplicaţia se bazează totuşi pe înregistrări. În conturul uşii către culise se ghiceşte umbra lui Mihai Costantinescu, directorul executiv al Festivalului – e întotdeauna acolo, petrece artiştii în scenă, îi întâmpină cu un zâmbet când totul se va încheiat, ca un bun şi etern părinte de Festival.

Războiul României

Şi la finalul pauzei, când sala se umple la loc, contrabasiştii îşi fac de lucru pe lângă instrumente. Ştim deja, va fi o desfăşurare de forţe – Enescu şi-a imaginat o lucrare bogată în instrumentişti, cu cor de adulţi, cor de copii – şi indicaţiile sale vor fi respectate întocmai, potrivit dirijorului, care precizează într-un interviu video pentru Adevărul, în preambului concertului:

„În a doua parte [a Simfoniei], Enescu cere ca alămurile să stea în picioare şi să cânte pentru aproximativ 10 minute în picioare. De asemenea, Enescu cere participarea corului de copii, cu mici bucăţi solo interpretate de copii, şi în secţiunea corului principal sunt de asemenea nişte divizii care necesită uneori şase-şapte cântăreţi – în timp ce, de regulă, [până acum] toată lumea cânta tot şi copiii erau mereu excluşi”.

Aşa că la orele 21:00 scena se umple – la propriu – cu toată garnitura de instrumentişti, cor de oameni mari şi cor de oameni mici. Iar Vladimir Jurowski ne introduce, serios, ceremonial, direct în atmosfera de război.

Căci prin Simfonia a III-a, ştiţi deja, respiră însăşi epoca în care a fost compusă.

Imagine indisponibilă


Şi-n prima parte, Moderato un poco maestoso, e multă linişte – liniştea de dinaintea furtunii – şi poate şi câteva frânturi de vals care ies pe fereastră, într-o noapte.

Dar e şi multă, multă tulburare. Căci războiul vine peste oameni fără să întrebe dacă e primit – aşa că vezi, ca într-un Jurnal de Actualităţi al vremii, la cinematograf, şi coloanele de refugiaţi care se târâie înspre Iaşi, şi armata care mărşăluieşte în retragere, şi răniţii, şi spitalele, şi oraşul sufocat de atâta amar de lume.


„Convoiuri întregi de sute şi mii de fugari, zăpăciţi, traşi la faţă, mai mult neîmbrăcaţi, vedeai pretutindeni. Trăsuri, căruţe trase de cai, care cu boi, încărcate cu tot felul de obiecte şi, printre ele, copii înghesuiţi, treceau mereu şi greoi în şireaguri neîntrerupte pe şoselele desfundate de ploaia care nu mai înceta şi de urmele copitelor şi ale roţilor; toate acestea se scurgeau ziua şi noaptea şi nu se mai sfârşeau. Mulţi săraci care n-avea putinţa de a fugi cu trenul sau cu trăsura au plecat pe jos cu bagajele în spinare şi mamele cu copii în braţe şi de mână, dintre care mulţi cădeau pe drum şi unii nu se mai sculau. Plânsete şi vaiete pretutindeni, o jale sfâşietoare încotro te întorceai, credeai că s-a apropiat prăpădul pământului. [...]

Fugeau cu toţii spre Moldova, care ajunsese să-şi îndoiască populaţia; toate oraşele şi chiar satele ei gemeau de lume, nemairămânând loc de adăpost nicăieri şi nici mijloace de trai. Pâinea se împuţinase şi era aşa de puţină încât lumea sta îngrămădită şi înghesuită la uşile brutăriilor, aşteptând să se coacă pâinea; nu mai era vorbă şi de alte de-ale mâncării; toată lumea cerea pâine! [...]

Cine ar putea descrie toată tristeţea şi durerea ascuţită a acestor clipe cumplite, când ţi se părea că bunul Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi?!” [Vasile Bianu, Însemnări din Răsboiul României Mari, 1926]


O sută de ani mai târziu, Vladimir Jurowski este naratorul, regizorul care aduce în scenă tablourile, secvenţele teribile aşezate pe note de George Enescu. Şi desigur că se-aude şi bubuit de tun – iar tu simţi prin piele haosul, zbuciumul de la finalul părţii întâi. Iar dirijorul ridică palma stângă în aer şi o ţine acolo, suspendată, secunde întregi – nu-i loc aici de nepotrivitele aplauze între părţi, care ar fisura tabloul.

Mâna rămâne sus... şi se trece, în linişte deplină, către partea a doua, Vivace ma non troppo – la scară muzicală, chiar războiul pe frontul românesc. Aici nu e pic de lumină, doar cotidianul stării de conflict, cu toate zgomotele sugestive care-l însoţesc, pe câmpul de luptă sau pe frontul de acasă.

Iar pe aici, pe undeva, în primăvara lui 1918, după semnarea Păcii de la Bucureşti, România e în pericol de moarte, ca o frunză zdrenţuită, ferfeniţită. Un avocat al timpului, Ion Al. Vasilescu, rămas la Bucureşti, descrie disperarea.


„Au venit şi zile grele. Zilele de crispaţie, de prăpăd, de doliu şi deznădejde. După armistiţiu şi Brest-Litowsk [tratat de pace semnat pe 3 martie 1918 între Rusia şi Puterile Centrale, marcând ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial], ruşinoasa pace de la Buftea. Umblu pe stradă năuc, sleit, cu un fel de gol în creier. Mă opresc fără să vreau în faţa vitrinei, la Socec, unde s-a strâns multă lume. Acolo au pus harta României aşa cum a fost redusă prin tratatul de pace cu Germania.
E groaznic.
Cineva spune tare în spatele meu:
-Parcă e o foaie de lobodă mâncată pe margini de gâşte.
Îmi plimb ochii pe liniile mutilate şi nu-mi vine să cred. [...] Ce mai înseamnă România?”


E momentul în care partida de suflători se ridică în picioare, cântă şi rămâne aşa – iar dramatismul lucrării creşte considerabil, de parcă nişte martori ai timpului s-au ivit de undeva, nu ştim de unde, şi stau acum, faţă în faţă, cu ascultătorii de peste ani.

Dirijorul, îl vezi, e profund implicat – iar noi ascultăm Simfonia a III-a cu inima la gât.

Imagine indisponibilă


 

Căci lucrarea aceasta nu se ascultă uşor – e un exerciţiu intelectual şi, depotrivă, o experienţă profund intruzivă în epocă, una care te transportă. Şi niciun om din sală n-are nici cel mai mic instinct de-a aplauda la sfârşitul părţii a doua.

În a treia, Lento ma non troppo, vezi cerul care se luminează. Speranţa care va să vină, susurul melodios creat de harpă. Vezi liniştea, zâmbetul lui Jurowski – ataşamentul lui faţă de Enescu, faţă de lucrarea aceasta e absolut admirabil – şi-ţi dau lacrimile când răsună corul de copii.

Pacea vine, trebuie să vină – iar aceasta este, muzical, întoarcerea la starea de serenitate de dinainte de război.

Şi întoarcerea la credinţă. Bubuitul de tun, care se pierde în depărtare, lasă locul unui clopot de biserică dintr-un vechi sat românesc. Constantele, divinităţile din viaţa lui Enescu.

„...port o dublă pecete, de ţăran şi de mistic. Pământul şi religia au fost divinităţile copilăriei mele. Le-am rămas credincios – transferându-le în muzică”.

La un secol distanţă de la compunerea Simfoniei a III-a, când călătoria în istoria României de-atunci s-a încheiat, Vladimir Jurowski ridică, meticulos, fiecare felie a orchestrei, ca s-o prezinte publicului. Ei au făcut muzica din seara aceasta.

Şi lui, lui Enescu i se datorează totul – dirijorul ridică deasupra capului partitura Simfoniei, într-un gest simbolic, emoţionant şi aproape consacrat, făcut, cu doi ani în urmă, şi la final de Oedipe

Hotărât lucru: întâlnirea peste ani dintre George Enescu şi Vladimir Jurowski e dătătoare de mari, uriaşe emoţii. Un domn în vârstă, atât de în vârstă încât pare c-a asistat şi la prima ediţie a Festivalului, în 1958, strigă entuziasmat, „Bravo!”, „Bravissimo!”, agită bastonul în aer şi-apoi face cu mâna, bucuros, instrumentiştilor care părăsesc scena.

Ce seară mare pentru orchestră şi pentru dirijor, ce seară mare pentru noi.

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Fotografii de Andrada Pavel/George Enescu Festival

România în Primul Război Mondial – lecturi relevante

Imagine indisponibilă

Historia Special, in format digital.









 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite