Leo Hussain: „Œdipe” este o lucrare faţă de care am sentimente foarte puternice

Leo Hussain, dirijorul acelui superb Gurre-Lieder de la Enescu 2013, se află din nou la Bucureşti. De data aceasta sunt două proiecte de operă: Wozzeck şi, la o distanţă de numai patru zile, Œdipe. În iulie, vara aceasta, Hussain a debutat la Glyndebourne, conducând The Rape of Lucretia de Britten, iar în 2016 va debuta şi la Covent Garden cu Œdipe.

Mi se pare fascinant faptul că Leo Hussain va prezenta, între-un singur an, două premiere absolute în România şi Marea Britanie: Wozzeck şi Œdipe. Am avut onoarea să-mi acorde un interviu, acum câteva luni, când festivalul de la Glyndebourne era în plină desfăşurare.

Alexandru Pătraşcu: Deci, cum este să dirijezi la Festivalul de la Glyndebourne?

Leo Hussain: A, să ştiţi că este foarte bine. Pentru mine este un fel de întoarcere acasă, pentru că, pe când eram foarte tânăr, exact după ce îmi terminasem studiile, am lucrat de câteva ori la Glyndebourne, ca asistent de dirijor. Apoi am luat o pauză de zece ani şi iată că acum revin. Deci pentru mine este o experienţă foarte plăcută. Glyndebourne este un loc minunat, profesional vorbind.

A.P.: Excelent! Adică este pentru prima oară când dirijaţi o operă aici?

L.H.: Da, exact! Până acum am lucrat doar în spatele scenei, făceam parte din personalul festivalului, nu eram dirijor.

A.P.: Am înţeles. Cum merg lucrurile cu The Rape of Lucretia? Are succes?

L.H.: Este o lucrare extraordinară şi avem o montare superbă, făcută de Fiona Shaw. Spectacolul a fost primit foarte bine, iar cântăreţii, ca de fiecare dată la Glyndebourne, sunt fantastici, deci da, este o experienţă foarte plăcută pentru toată lumea…

A.P.: Acest material despre dumneavoastră va apărea exact în perioada în care veţi fi aici, în Bucureşti, şi veţi dirija. Aşa că am făcut o cercetare pe internet şi am câteva lucruri pe care aş vrea să le aflu, să le lămuresc, aş dori să vă pun câteva întrebări personale, sper să nu vă deranjeze. 

L.H.: Sigur că nu mă deranjează… (râde).

A.P.: Deci, sunteţi dirijor britanic, dar nu am găsit nici o informaţie despre locul în care v-aţi născut. 

L.H.: M-am născut într-un orăşel numit Redding, în vestul Londrei, deci m-am născut aproape de Londra.

A.P.: Iar numele dumneavoastră de familie, Hussain, are o rezonanţă exotică, nu suntă britanic, englez…

L.H.: (râde) Azi e din ce în ce mai frecvent în Anglia, dar familia tatălui meu venea din Pakistan. Deci de acolo vine numele meu de familie, este un nume pakistanez.

A.P.: Mulţumesc! Prin urmare, acum debutaţi la Glyndebourne şi, dacă am înţeles bine, veţi debuta şi la Royal Opera House, cu Œdipe,  de Enescu, în 2016.

L.H.: Da, aşa este.

A.P.: Producţia este cea de la Bruxelles, pe care aţi dirijat-o acum câţiva ani, în 2011, deci o cunoaşteţi foarte bine. Dar este, în acelaşi timp, o premieră: este pentru prima oară când Œdipe se va cânta în Marea Britanie. Ce aşteptări aveţi? Cum credeţi că va primi publicul britanic această operă, această producţie, pe care o cunoaşteţi atât de bine? Cunoaşteţi şi reacţia publicului de la Bruxelles…

L.H.: Pentru mine este foarte greu să fiu obiectiv cu privire la această operă. Este o lucrare faţă de care am sentimente foarte puternice, despre care cred cu pasiune că este o capodoperă, mi-e foarte greu să înţeleg cum ar putea cineva să nu iubească această operă. Deci, întrebarea dvs este foarte dificilă… Sunt foarte, foarte fericit şi foarte, foarte onorat să o fac la Londra, pentru că eu cred că este o lucrare care merită să fie cântată în toate operele mari din lume, cu cele mai mari orchestre şi cei mai mari cântăreţi. Şi, deci, sper ca acesta să fie începutul unei restabiliri a operei acolo unde îi este locul, în context internaţional. Ştiu că a fost cântată la Viena şi, evident, în România, şi la Berlin, şi în alte locuri asemănătoare, dar eu cred că este o lucrare care merită să existe în repertoriul tuturor operelor mari. Prin urmare, sunt foarte emoţionat că am şansa să o prezint la Londra. 

A.P.: O altă experienţă asemănătoare: veţi dirija Wozzeck pentru prima oară în România. Această operă nu a fost niciodată cântată în ţara noastră. Dumneavoastră aţi dirijat ambele opere, Œdipe şi Wozzeck. Am citit că aţi făcut Wozzeck la Salzburg, la Landestheater, cu o orchestră redusă, de 21 de instrumente, cu reorchestrarea compozitorului canadian John Rea. Acum, în Bucureşti, îl veţi face cu orchestra completă, cu partitura originală, cea a lui Alban Berg? Este pentru prima oară când îl veţi dirija în versiunea originală?

L.H.: Da. Va fi pentru prima oară când voi dirija această operă cu orchestra completă, dar, în mod evident, este şi o mare onoare să pot dirija o altă capodoperă a secolului XX pentru prima oară în România. Şi sunt foarte fericit să fac asta, am făcut-o deja acum câţiva ani, cu Gurre-Lieder, iar acum, să prezint Wozzeck, este cu adevărat un vis…

A.P.: Dacă pot spune aşa, trăiţi periculos, cu premiere naţionale în două ţări, ambele dintr-un repertoriu foarte modern, ambele capodopere.

L.H.: (râde) Da, aveţi dreptate. Dar eu cred că este foarte important pentru fiecare artist să traverseze graniţele, să exploreze lucruri care nu sunt foarte familiare pentru oameni. Cred că viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă ar trebui să cântăm numai Verdi şi Mozart, oricând de minunate şi de capodopere ar fi lucrările lor. Cu cât avem orizonturi mai largi, cu atât avem o viaţă mai bogată, asta e părerea mea.

A.P.: Da, dar, pe de altă parte, sunteţi un dirijor foarte tânăr, cu un repertoriu vast… 

L.H.: Mulţumesc, sper să fie aşa! (râde)

A.P.: Mi-e greu, de pildă, să mi-l imaginez pe Karl Böhm dirijând Œdipe. Mi-l imaginez dirijând Wozzeck, pentru că este o lucrare mai cunoscută, mai familiară în repertoriul de operă. Credeţi că muzica contemporană este apanajul dirijorilor tineri, care trebuie să îşi găsească drumul către glorie cu succese în acest tip de repertoriu? Credeţi că este o cale de urmat?

L.H.: Eu sper să nu fie aşa. Şi spun asta pentru că, pentru mine, nu există muzică contemporană, muzică clasică, muzică romantică, ci există doar muzică, iar aceasta este de calitate, sau nu este de calitate. Nu-mi place să vorbesc despre diferenţele dintre muzica secolului XX şi muzica secolului XVIII. De asemenea, acum şaizeci de ani, pentru un muzician era mai uşor decât azi să îşi facă o carieră. Probabil ştiţi că acum 50-60 era simplu să spui “OK, aleg să dirijez asta şi asta, fac repertoriul cunoscut, nu trebuie să ne gândim prea mult la public”, în timp ce azi trebuie să fim mai proactivi, să fim mai interesaţi şi mai interesanţi pentru oameni. Şi cred că au trecut vremurile când publicul vedea Nozze di Figaro de patru ori într-o stagiune, într-un an. Oamenii, publicul aşteaptă un repertoriu mult mai variat decât acum 50 sau 60 de ani. Publicul de azi este mult mai deschis la minte şi să sperăm că îl putem încuraja să devină încă şi mai deschis cu această muzică. Dar cred şi că pentru mine va fi… nu o luptă, dar o provocare să lărgesc orizontul oamenilor şi să le prezint o muzică pe care altfel, probabil, nu ar asculta-o. 

A.P.: Despre ce este Wozzeck? Nu mă refer la povestea din libret, ci mă interesează viziunea dumneavoastră despre Wozzeck? Pentru că, având în vedere că este pentru prima oară când se va cânta în România, desigur, vor fi oameni care ştiu muzica din înregistrări. Dar în România avem o tradiţie teatrală puternică, şi, deşi opera nu a fost prezentată niciodată, totuşi piesa lui Büchner s-a jucat frecvent. Iar publicul de teatru din România este diferit de cel de operă, nu sunt aceleaşi persoane: cei care merg la operă nu merg des la teatru şi invers. Dar avem de a face cu un festival extrem de important pentru România, un festival care strânge tot felul de oameni, public foarte larg, în număr mult mai mare decât în sălile de operă sau de teatru, pentru că Wozzeck se va cânta la Sala Palatului, unde intră câteva mii de oameni, deci mult peste capacitatea operei, unde intră doar 1000, sau peste sălile mici de teatru, cu câteva sute… Prin urmare, ar fi interesant să aflăm perspectiva dumneavoastră asupra acestei opere, deşi poate că întrebarea pare stupidă, pentru că este un lucru greu de exprimat în câteva cuvinte… Dar puteţi încerca?

L.H.: (râde) Pentru mine este o întrebare bună, pentru că sunt de părere că Wozzeck este una dintre cele mai perfecte opere scrise vreodată, cred că, din multe puncte de vedere, este sinteza perfectă dintre muzică şi teatru. Sigur că avem un context uşor diferit când prezentăm opera în concert. Dar cred că partea minunată este că muzica este atât de teatrală, atât de dramatică, atât de puternică, încât, pe undeva, orice concept ai alege, rămâne o experienţă teatrală. Şi în special cu o lucrare ca Wozzeck, după mine, orice tip de montare pentru Wozzeck este o seară de teatru, nu doar o seară de muzică. Este o compoziţie care traversează foarte, foarte bine şi cu foarte mare succes graniţele dintre teatru şi muzică şi, din experienţa mea, oamenii interesaţi de teatru o iubesc pentru ceea ce este, iar cei interesaţi de muzică o iubesc din aceleaşi motive. Eu sper să fie o ocazie, poate, să amestecăm cele două tipuri de public. 

A.P.: Având în vedere că va fi o operă în concert, cum veţi rezolva prezenţa copilului, a băiatului lui Wozzeck şi al Mariei, în ultima scenă? 

L.H.: (râde) La ce vă referiţi?

A.P.: De obicei, în producţiile standard cu Wozzeck, avem scena finală, în care copiii îl anunţă pe băiatul lui Wozzeck că mama lui a murit. Iar copilul continuă să alerge pe un cal de lemn, de jucărie… Vă amintiţi. Dar acum este în concert, deci nu veţi avea această recuzită. Cum veţi rezolva scena?

L.H.: Eu cred că este posibil, chiar şi într-o versiune de concert, să prezinţi clar sentimentul dramatic, este un element la care trebuie să ne gândim atent şi la care ne-am gândit deja. Nu vreau să vă spun acum mai mult, dar eu cred că va fi o scenă foarte emoţionantă. Iar pentru mine esenţialul este acest sentiment de disperare şi singurătate al copilului, care seamănă pe undeva cu finalul din Pelleas et Melisande. Copilul este cel care trebuie să trăiască mai departe, purtând consecinţele tuturor celor întâmplate.

A.P.: Sunteţi din ce în ce mai implicat în Festivalul George Enescu. În 2013, aţi avut un succes extraordinar cu Gurre-Lieder, după scandalul cu plecarea lui Bertrand de Billy, când aţi preluat situaţia, cum spune francezul, au pied levé, şi aţi transformat-o într-un succes. Acum veniţi cu Wozzeck, dar am văzut şi un afiş de la Opera Naţională Bucureşti, cu Œdipe dirijat de dvs, la Operă, în septembrie.

L.H.: Da, este vorba despre două reprezentaţii, tot parte din Festival. Şi, după cum am spus, mi se pare o lucrare minunată şi este o onoare şi o responsabilitate să o dirijez în Bucureşti. Îmi face o deosebită plăcere. 

A.P.: Deci, într-un fel, într-un fel muzical, acest Œdipe poate fi o repetiţie cu public pentru debutul dumneavoastră la Royal Opera House.

L.H.: Nu, eu nu văd deloc aşa lucrurile, deoarece este o lucrare pe care o ştiu foarte bine. Pentru mine este mai degrabă o oportunitate de a prezenta opera la ea acasă, iar acesta este un context special. Nu o văd în nici un caz ca pe o repetiţie cu public. După cum ştiţi, avem o distribuţie minunată, o orchestră care a mai cântat această partitură, lucru care este, din nou, ceva extraordinar pentru mine, pentru că până acum am dirijat doar orchestre care nu ştiau deloc partitura, deci să pot învăţa ceva despre Œdipe de la orchestră va fi o experienţă foarte bună pentru mine.

A.P.: Înţeleg. Deci, mergând mai departe cu Wozzeck şi Œdipe, care practic vor fi cântate aproape în acelaşi timp, mai întâi Wozzeck, pe 14 septembrie, apoi Œdipe, pe 18 şi 20 septembrie, dacă îmi amintesc bine. Ambele opere sunt compuse cam în aceeaşi perioadă: Alban Berg a văzut pentru prima oară piesa lui Büchner în 1913, cam tot atunci George Enescu primea libretul pentru Œdipe de la Edmond Fleg şi începea să compună muzica, iar Berg se gândea deja să facă o operă inspirată din Woyzeck. Cei doi compozitori terminau de lucru cam în acelaşi timp. Când Berg avea premiera, la Berlin, Enescu tocmai terminase de compus opera şi mai avea doar de revăzut orchestraţia. Oare putem vorbi despre o influenţă a lui Berg asupra lui Enescu sau a lui Enescu asupra lui Berg? Amândoi explorau, în paralel, un tip de limbaj muzical nou…

L.H.: Nu cred că aş vorbi despre influenţe, nici într-un sens, nici într-altul. Dar eu cred că ceea ce era foarte interesant în acea perioadă era atmosfera generală, în special atmosfera din lumea muzicală. Dacă ne gândim la evenimentele din prima parte a secolului XX, avem o poveste istorică foarte puternică. Una dintre epocile care mă interesează cel mai tare este începutul secolului XX, cred că era o perioadă extrem de interesantă şi de bogată. Prin urmare, cred că acest sentiment de libertate, şi nu mă refer neapărat la experimentare, ci la libertatea de exprimare artistică, muzicală, acest sentiment exista în cantităţi impresionante în lumea muzicii. Şi mă gândesc aici şi la Janáček, poate chiar şi la Britten, deşi a trăit mai târziu. Acest sentiment de libertate de expresie în rândul compozitorilor este ceva foarte special.

A.P.: Era, de asemenea, perioada când La Belle Epoque se terminase, era sfârşitul unei lumi şi începutul alteia, după Primul Război Mondial. Şi toate acele curente artistice din Viena, care au dus la apariţia unei tipologii noi de compozitori şi artişti… 

 L.H.:  Şi nu doar în muzică. Gândiţi-vă la Freud sau la Klimt, la toţi ceilalţi artişti şi oameni de ştiinţă din Viena. Se năştea, cu adevărat, o lume nouă.

A.P.: Credeţi că Enescu a fost influenţat de Freud şi de psihologia modernă atunci când a compus Œdipe? Şi nu mă refer doar la perspectiva mitologică, la mitul Oedipe, ci, de pildă, la întâlnirea cu Sfinxul. La Sphinge, după cum apare în libretul lui Edmond Fleg, unde sfinxul este de gen feminin. 

L.H.: (râde) Cred că era dificil să eviţi influenţa lui Freud… În special când vorbim despre acea parte a poveştii… Doar că eu nu cunosc atât de bine scrierile lui Freud ca să pot analiza corect aceste aspecte, ceea ce pot spune este că, în mod evident, ceea ce se vede în muzică este foarte… alunecos. În mod evident este vorba despre ceva aflat mult în profunzime, sub povestea propriu-zisă. Şi cred că acesta este unul dintre elementele minunate ale operei şi că, în mod special în această scenă, devine clar că totul este în subtext.

A.P.: Nu ştiu dacă ştiţi, dar în limba română sfinxul este doar de gen masculin, nu există variantă feminină.

L.H.: Daaa??

A.P.: Libretul lui Fleg, care este în franceză, vorbeşte despre „La sphinge”, deci este un sfinx feminin, lucru ciudat pentru un român. Dar ne putem imagina sfinxul ca pe o femeie, cu vocea aceea… puţin ciudată…

L.H.: Nu ştiam asta şi este foarte interesant, pentru că atunci totul devine mult mai freudian!

A.P.: De asemenea, vocea aceea specială, albă, aşa cum se menţionează în libret, „La Sphinge avec une voix blanche” care spune „je t’attendais”… Şi se pare că Enescu a povestit, în conversaţia lui cu Bernard Gavoty, că, în momentul în care a terminat de compus muzica pentru acea scenă, întâlnirea Sfinxului cu Oedipe, a pus stiloul jos pentru că simţea că mai avea puţin şi înnebunea.

L.H.: Foarte interesant!!

A.P.: A fost o scenă care l-a consumat mult… Şi a devenit un punct culminant şi, probabil datorită acestui citat din Enescu, a devenit un punct culminant în unele producţii cu Œdipe. 

L.H.: Dar eu cred că este cea mai extraordinară scenă compusă vreodată, sunetul este complet nou şi atât de puternic. Şi după părerea mea, muzica din această scenă este şi unul dintre cele mai bune momente ale operei. 

A.P.: Deci, cum vi se pare Festivalul Enescu? Aţi condus peste tot în Europa, acum sunteţi la Glyndebourne…

L.H.: Cred că este un loc special, iar Dl Holender a făcut lucruri foarte bune în acest sens. Şi în acest moment se numără printre festivalurile internaţionale de prim rang. Iar pentru mine este o plăcere să vin, iubesc România, iubita mea este româncă, petrecem multă vreme aici. Îmi face mare plăcere să vin, să simt atmosfera, concentrarea, atenţia pentru a face o muncă de foarte bună calitate. Şi îmi voi aminti pentru tot restul vieţii, foarte clar, repetiţiile de la Gurre-Lieder, care au fost prima mea experienţă cu Filarmonica George Enescu. Îmi voi aminti mereu emoţia împinsă până la limita descărcării nervoase din timpul spectacolului, lucru care nu se poate învăţa, care este ceva extrem de special, după părerea mea. 

A.P.: Mulţumim pentru aceste cuvinte frumoase despre festival. Şi o ultimă întrebare, fără legătură cu restul conversaţiei: care sunt ultimele înregistrări de muzică clasică sau operă pe care le-aţi ascultat? Ne puteţi spune ceva despre ele?

L.H.: Nu prea ascult muzică, mai ales când sunt ocupat cu spectacolele. Cel mai recent lucru pe care l-am văzut a fost Die Entführung aus dem Serail aici, la Glyndebourne. Nu ascult muzică pentru a mă relaxa. Pentru mine, muzica este o experienţă activă. Nu am timp să ascult…

A.P.: Mulţumesc foarte mult! Dacă doriţi să adăugaţi ceva, vă rog…

L.H.: De-abia aştept să vin la Bucureşti!

A.P.: Şi eu de-abia aştept să vă văd în Wozzeck şi în Œdipe. Mulţumesc şi succes cu The Rape of Lucretia şi în tot ce faceţi!

L.H.: Mulţumesc mult! La revedere!

Interviu realizat pe 17 iulie 2015

Date:

Festivalul George Enescu 2015

Alban Berg – „Wozzeck” (operă în concert)

Dirijor: Leo Hussain

Solişti: Michael Volle – Wozzeck – bariton, Evelyn Herlitzius – Maria – soprană, nn – fiul Mariei, Arnold Bezuyen – Căpitanul – tenor, Martin Winkler – Doctorul – bas, Marius Vlad Budoiu – Tambur major – tenor, Cosmin Ifrim – Andres – tenor, Maria Jinga – Margret – contra alto, Valentin Vasiliu – Primul ucenic –bas, Şerban Vasile – Al doilea ucenic – bariton, Cosmin Ifrim – Nebunul – tenor
Corul şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu” (Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner)
14 Septembrie 2015, ora 18.00, Sala Mare a Palatului.

Opera Naţională Bucureşti
Oedipe de George Enescu

Regia: Anda Tăbăcaru Hogea, Scenografia: Viorica Petrovici

Dirjor: Leo Hussain

Distribuţie: Oedipe – Davide Damiani, Tirésias – Horia Sandu, Antigone – Simona Neagu, Mérope – Andreea iftimescu, Jocaste – Sidonia Nica, Sfinxul – Andrada Roşu, Păstorul – Liviu Indricău, Marele Preot – Marius Boloş, Laïos – Lucian Corchiş, Créon – Dan Indricău, Phorbas – Florin Simonică, Străjerul – Mihnea Lamatic, Thésée – Vincenţiu Ţăranu

Corul şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti

18, 20 Septembrie 2015, ora 19:00

The Royal Opera House of Covent Garden, London
Oedipe de George Enescu

Regia: Àlex Lo/La Fura dels Baus

Dirjor: Leo Hussain

Distribuţie: Oedipe – Johan Reuter, Tirésias – John Tomlinson, Antigone – Sophie Bevan, Mérope – Claudia Huckle, Jocaste – Sarah Connolly, Sfinxul – Marie-Nicole Lemieux, Păstorul – Alan Oke, Marele Preot – Nicolas Courjal, Laïos – Hubert Francis, Créon – Samuel Youn, Phorbas – In-Sung Sim, Străjerul – Stefan Kocan, Thésée – Samuel Dale Johnson 

Royal Opera Chorus, Orchestra of the Royal Opera House

Jette Parker Young Artist

23, 26, 30 Mai 2016, ora 19.15

2, 4, 8 Iunie 2016, ora 19.15

Interviu apărut pe blogul Despre Opera.