„Limba este casa unui popor. Ea se transformă în deşert atunci când oamenii nu mai comunică.“ Regizorul Nona Ciobanu despre spectacolul Moise şi Aron

Arnold Schönberg provoacă o adevărată revoluţie în perioada interbelicǎ, atunci când compune opera Moise şi Aron dupǎ principiul muzicii dodecafonice. Concepută iniţial ca un oratoriu (versiunile din 1926 şi 1927), va fi regândită ca operă în trei acte în 1930 şi 1932, fiind finalizate doar primele două acte, iar al treilea doar schiţat.

Libretul îi aparţine tot lui Schönberg, care îşi asu­mă libertăţi majore faţă de textul biblic din care se inspiră: două cărţi din cele cinci, ale lui Moise, din Vechiul Testament, Cartea a doua – Exodul (Ieşirea) şi Cartea a patra – Numerii.

Opera lui Schönberg spune povestea lui Moise, alesul lui Dumnezeu, şi modul în care i-a fost încredinţat de către acesta, prin Rugul Aprins, misiunea de a elibera poporul Israel. Moise este capabil să înţeleagă gândirea divină, dar nu o poate exprima şi nici nu o poate transmite mai departe. Aron are acces la cuvânt, stăpâneşte arta oratoriei, dar alterează ideea de îndată ce o exprimă. Însă Moise nu poate rezolva sau nega problema reprezentării ideii. Paradoxal, cele două moduri antagonice de a percepe, a înţelege şi a asuma iubirea lui Dumnezeu sunt, deopotrivă, valabile.

Ideologiile şi metanara­ţiunile confiscă limbajele posibile în lumea de azi. Identitatea şi comunicarea sunt disipate, sensul erodat. În această căutare a sensului pierdut, a Absolutului, nu mai găsim limbajul adecvat pentru a ne putea exprima şi defini. Este soluţia lui Moise - purificarea/curăţirea minţii - una valabilă? Paradoxul este că, în absenţa acestui limbaj şi a exerciţiului purificator necesar, căutarea devine imposibilă.

O operă atonală, cu 12 tonuri într-o singură serie. Muzical vorbind, acest lucru poate trimite la ideea de Dumnezeu, specifică lui Moise: imperceptibil, atotpre­zent şi manifest. Pentru a obţine o armonizare între cuvântul scris şi muzică, Schönberg renunţă la o literă -a- din grafia numelui lui Aaron. Cifra 12 este cea care leagă cele 12 tonuri şi cele 12 litere care alcătuiesc titlul operei.

Schönberg este Moise şi Aron, deopotrivă. Evreu central-european, Schönberg se află, la începutul secolului XX, în căutarea unei identităţi proprii. Se converteşte la lutheranism, pentru ca, în 1933, să revină la iudaism, iar spre finalul vieţii să se prăbuşească psihic şi să moară nevrotic, sub povara propriilor sale superstiţii.

În scenariul vizual construit împreună cu arhitectul şi artistul vizual Peter Košir, plecăm de la conflictul între gând şi cuvânt, idee şi reprezentarea ei, dintre transcendenţă şi lumesc. Imaginea şi interpretarea ei pot deveni un instrument de manipulare în politică şi religie.

Legea, cu toate semnificaţiile şi interpretările ei discutabile este astăzi un subiect îndelung dezbătut. La revenirea sa de pe munte, Moise se revoltă şi sparge Tablele Legii, care sunt, la rândul lor „reprezentare“. Anarhia dezvăluită în faţa ochilor săi îl face vulnerabil. Credinţei sale în puritatea ideii, a spiritului, i se opune necredinţa, lipsa de conştiinţă şi întoarecerea maselor la ceea ce le este accesibil, la „chipul cioplit“. Moise are nevoie de acest drum pentru a deveni cu adevărat conducător spiritual. Îi este luat cuvântul, ca mai apoi, el însuşi să-l sfărâme împreună cu Tablele Legii. Poporul său, care îl aşteptase vreme de 40 de zile, se rătăcise. Abia atunci, în suferinţa „căderii“, cuvântul începe să i se întoarcă „acasă“.

„O cuvânt, tu cuvânt care îmi lipseşti!“, va spune Moise la finalul celui de-al doilea act.  

Limba este casa unui popor. Ea se transformă în deşert atunci când oamenii nu mai comunică între ei. Imaginea este instrumentul care ne invadează mentalul din primele luni de viaţă. Hrana virtuală ia locul celei spirituale. Imaginea castrează cuvântul. Are lumea de astăzi nevoie de un nou Moise? O lume care îşi generează noi forme de idolatrie, de narcisism, prin intermediul instrumentelor tehnologiei. O lume prinsă în propria capcană a virtualului, care aleargă neatentă, în toate direcţiile, în vreme ce bucăţi din trupul ei dispar la propriu. Odată cu bucăţi din trupul Cuvântului.  

E o încercare paradoxală să aduci în discuţie prin imagine, ceea ce nu poate fi tradus prin ea. Putem, însă, vorbi în imagini despre lumea de azi, despre cei mai mulţi dintre noi, cei din mulţimea lui Aron. Proiecţiile video merg în prelungirea muzicii şi a libretului întru desluşirea complexităţii temelor oferite de acestea. Sunt frânturi distorsionate ale lumii noastre, reflectate într-o oglindă virtuală ce devine neîncăpătoare pentru locuitorii ei, care simt nevoia să evadeze. Iluzia devine realitate, iar realitatea îşi stabileşte logica după legi virtuale. Şi, totuşi, oglinda este spartă. Iar locuitorii ei au nevoie mai mult ca niciodată de transcendent.

Nona Ciobanu