LSO şi Ion Marin, din nou şi din nou şi...

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După Zubin Mehta, London Symphony Orchestra este o altă rutină splendidă a Festivalului Enescu. Este o orchestră de top, a venit la Bucureşti de foarte multe ori şi cred că, odată ce uimirea a trecut, a ajuns să fie şi una dintre cele mai iubite de către publicul românesc.

  

Articol publicat pe blogul Despre Opera

Într-o Marţi, 8 Septembrie 2015, ora 20.00, la Sala Mare a Palatului

London Symphony Orchestra, Dirijor: Ion Marin
Solist: Lars Vogt, pian
Enescu – Suita pentru orchestră nr. 2 în do major op. 20
Grieg – Concertul în la minor pentru pian, op. 16
Stravinski – Suita „Pasărea de foc” (1910)

LSO, cum i se mai spune, a devenit în acelaşi timp şi vehiculul folosit de o serie întreagă de dirijori pentru a atinge marele succes în faţa unor audienţe de mii de spectatori, pentru că au condus-o mai toţi maeştrii români invitaţi la Festival (Mandeal, Andreescu y compris), dar numai puţini dintre ei au mai reuşit apoi să repete aceste succese şi în stagiunile româneşti obişnuite. Ceea ce spune foarte multe despre meritele acestei forţe muzicale britanice, care va fi următoarea oştire a lui Sir Simon Rattle, după despărţirea de Berliner Philharmoniker, din 2018.

Ion Marin este însă unul dintre cei mai buni dirijori români ai momentului şi asocierea de anul acesta cu orchestra londoneză promitea încă de la anunţarea programului. În loc să se ascundă într-un univers mahlerian, în care orice poate fi interpretat drept „viziune”, el a ales Enescu, Grieg, Stravinski (nimic mai puţin) şi Brahms, urmând ca Mahler 5 să vină la sfârşit, când tot ce era de demonstrat va fi fost demonstrat.

A fost mai întâi Suita pentru orchestră nr. 2 de George Enescu, luminoasă şi foarte bine interpretată, menţinând un echilibru perfect între limbajul specific al lui Enescu şi formatul, dar şi stilul muzical, al lui Bach. Ion Marin a condus cu foarte mare siguranţă o orchestră ce nu a părut nici o clipă străină de această lucrare.

Celebrul Concert pentru pian şi orchestră de Grieg a fost o continuare aproape logică, LSO utilizând în continuare sound-ul lor elastic şi unitar. Acompaniamentul pe care Ion Marin i l-a oferit pianistului Lars Vogt a fost excelent. Romantismul a fost accentuat până la limita maximă, având în vedere şi stilul narcisistic al dirijorului, dar fără să se transforme în dulcegărie. Pianul lui Vogt a sunat însă cam îndepărtat. Dacă seria de concerte de la Sala Palatului se numeşte „Mari orchestre”, poate că ar trebui să aibă şi subtilul „Mari prize de sunet” şi să ducă evaluările pe care le fac melomanii înspre terminologia utilizată în recenzarea unui disc de studio din punct de vedere tehnic. Instrumentul solist a sunat „în spate”, în timp ce sunetul orchestrei era foarte prezent, chiar dacă nu a existat tendinţa să-l acopere pe Lars Vogt. În orice caz, am avut senzaţia că nu au fost epuizate toate resursele acestui concert decât în partea de acompaniament, foarte elegant şi precis.

În partea a doua, o Pasăre de foc care i-a făcut dreptate lui Stravinski de la un capăt la altul. Între lirismul primei părţi şi ritmurile spectaculoase care prefigurează ferocitatea de mai târziu din Le sacre du printemps, a existat tot timpul o legătură, un balans care nu a exclus nici violenţa şi nici poezia. A rezultat o interpretare foarte solidă, dar rafinată, care merită ţinută minte ca referinţă pentru viitor, atunci când vom mai asculta la Bucureşti Pasărea de foc.

Succes uriaş de public, cum era şi normal, un succes care ridică nivelul aşteptărilor pentru concertul de mâine al aceleiaşi echipe.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite