Minunatele întâmplări ale lui septembrie: David Garrett la Ateneul Român
0
Ateneul Român, 15 septembrie, puţin după ora 17:00. La soare te poţi uita, dar la David Garrett ba. Da, şi pentru că e frumos de pică (sau pici tu, cea care te uiţi), dar mai ales pentru că în spatele capului cu păr blond e un reflector puternic, răspândind o lumină agasantă, de culoarea lămâii.
Cu ochii ba-n reflector, ba la figura lui Garret, ba la violoncelistul aflat la un metru în faţa mea, ascult o bucurie de concert, cu Enescu şi Bruch în prima parte şi cu Ravel în cea de-a doua, când Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo face dovada măiestriei sale – şi, drept mulţumire pentru primire, oferă şi două bisuri entuziasmante. Zău c-au fost 2 ore minunate la Ateneu, cu mine moţ în sală, cu un zâmbet întins pe toată faţa, deşi n-aş fi îndrăznit să sper la deznodământul ăsta atunci când am văzut ghemul de oameni care se străduia să-şi facă loc în clădire, pe la intrarea artiştilor, cu vreo 30 de minute înainte de debutul concertului.
Pentru că David Garrett a fost pentru ediţia 2015 a Festivalului Enescu ceea ce a fost John Malkovich pentru ediţia de acum doi ani. O explozie de interes, zeci de oameni, cu legitimaţii de toate felurile, care se străduiau să intre în Ateneu, cu tactici diverse – de la rugăminţi până la bruscarea cordonului de fete drăguţe, în costume roşii, care n-aveau decât un singur aliat: lista. S-a intrat şi pe listă, şi pe lângă listă, cu capul înainte – şi-au reuşit, din fericire, să intre şi membrii Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo, prinşi fără voia lor în aceeaşi ambuscadă, şi jurnaliştii, şi nejurnaliştii, şi cameramanii care trebuia să filmeze primele 5 minute ale spectacolului.
Sunt înăuntru, în fine – şi am şi noroc chior: e un loc liber chiar în primul rând al Sălii Mari, graţie cuiva care întârzie. Îi mulţumesc în gând şi mă aşez. Mă voi ridica la pauză, când posesoarea îşi va reclama locul – dar la capătul unei prime părţi în care Garrett va fi făcut spectacol, cu minunata Baladă pentru vioară a lui Enescu, cu un Bruch plin de sensibilitate, cu Bach şi Paganini jucăuş la bis, cu dialoguri vesele cu publicul: „Nu am pregătit un al doilea bis, dar cum mie îmi place să fiu spontan şi câteodată îmi place să cânt şi ceva ce n-am repetat, o să cânt o bucăţică de Paganini, o bucăţică amuzantă... Nu pot garanta nimic, dar va fi amuzant”.
„Dar ai văzut cât e de conştient de valoarea lui?”
Două ore mai târziu, cu puţin înainte de concertul Filarmonicii din Viena, de la Sala Palatului, domnul de pe scaunul de lângă mine va evalua hâtru prestaţia lui David Garrett la Ateneu: „Toate muierile din sală l-au mâncat din ochi, au fost leşinate! Dar şi domnii...”. Râde vesel – şi dă să-mi explice cum e cu Garrett: „A fost un copil minune, un copil teribil al viorii, dar greşeala lui e că a lasat muzica clasică şi s-a apucat de pop”. Îi dau dreptate şi nu prea. Interlocutorul meu continuă: „Dar e extraordinar de talentat! Ba aş zice că în el coexistă două persoane cu totul diferite. E pe de-o parte Dumnezeu, Demiurgul, şi e şi Satana. Dar ai văzut cât e de conştient de valoarea lui? Face spectacol, asta e”. Zâmbeşte bucuros: „Ce concert a fost acesta!”.
Aici nu pot decât să-l aprob: după un bis mai serios, din Bach („Sarabanda”), Garrett se transformă în dirijor aproape şi cere instrumentiştilor monegasci să-l acompanieze atunci când cântă Paganini – „Carnaval la Veneţia”. Pleacă în urale, se întoarce în urale, primeşte trandafiri, râde ghiduş – e mulţumit, se vede, de puterea pe care o exercită asupra publicului – şi, o oră mai târziu, le cântă şi jurnaliştilor, în Sala Mică a Ateneului, refrenul din „Smooth Criminal” al lui Michael Jackson. Încheie seara cu aplauze şi entuziasm. Îşi petrecuse câteva minute înainte de concert în linişte, cu o cafea în faţă, la cafeteria/gelateria din spatele Ateneului. Şi, când era îmbulzeala mai mare la intrarea artiştilor, va trece nonşalant, în haine de scenă, spre propria cale de acces în clădire, însoţit de priviri admirative: „Mamă, că frumos mai e!”
„Mr. Garrett, could we ask for a picture?”
Nu ştiu dacă de la entuziasmul primei părţi – sau de la gurile de şampanie băute în pauză – dar m-am bucurat teribil şi de cea de-a doua parte a concertului, petrecută de la un capăt la altul în picioare. Era cald, şi lume peste lume pe la toate căile de acces în Sala Mare, dar era şi Ravel – şi Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo, cu tot cu dirijorul ei italian, Gianluigi Gelmetti, ca un leu, cu tot cu coama aferentă. Desigur, de unde stau eu, nu văd decât capul dirijorului, pufnind, pufăind, cerând tot de la orchestra lui – am o „ferestruică” prin care-mi strecor privirea, formată din nişte şuviţe de păr cafeniu pe de-o parte şi din curba moale pe care o fac capul şi umărul fetei din faţa mea. Ce dirijor, ce bucurie – şi ce "Bolero"! Mi-e dor de Carolina Kostner şi de-al ei senzaţional "Bolero" pe gheaţă – iertaţi divagaţiile, dar chiar mi-e dor.
Sunt bine primiţi monegascii, şi nici ei, ca şi Garrett o oră mai devreme, nu se dau duşi. Două bisuri, multe zâmbete – şi fuga jos, la Sala Mică. Conferinţa de presă a violonistului s-a încheiat deja – se-aud aplauze după „Smooth Criminal” în varianta vioară – şi David Garrett iese, înalt, ţanţoş, cu părul lung, blond, prins la spate aparent neglijent. Două fete frumoase îi ţin calea: „Mr. Garrett, could we ask for a picture?” Se cam agaţă de umărul lui, dar Garrett, prins şi el bine de umărul solid al bodyguardului, lasă fetele neconsolate. Şi pe noi, restul, care n-am cerut fotografii (deşi gândul o fi existat, recunosc), cu un zâmbet tâmp, care ne/mă ţine până la primele acorduri ale Simfoniei nr. 44 de Haydn, interpretate de minunata Wiener Philharmoniker...
„De vreme ce suntem în Bucureşti, cred c-ar trebui să cântăm ceva românesc”
Nici o săptămână mai târziu, pe 21 septembrie, David Garrett se întoarce la Ateneu, de data asta alături de pianistul Julien Quentin, într-un concert privat pentru sportivii de marcă ai României. Mă rog, şi pentru mine – că tot voiam eu în copilărie s-ajung gimnastă de mare renume mondial. O bucurie de concert a fost şi-acesta, pe alocuri cu totul diferit de cel din Festival. În blugi acum, dar cu nelipsitul sacou negru şi medalion trimiţând ocheade sclipitoare în sală, Garrett şi Quentin au început cu Sonata nr. 3 a lui Brahms (cu tot cu aplauzele uşor derutante dintre părţi) şi-au încheiat în forţă cu „minunatul, dar dificilul şi solicitantul Tril al diavolului, de Giovanni Tartini”. Maestru de ceremonii a fost acelaşi David Garrett, de vreme de Julien Quentin a refuzat râzând microfonul, „No, you do it”.
Între Brahms şi Tartini, un amestec vesel de bucăţi scurte, agreabile, care te fac s-apreciezi teribil acest duo talentat – şi te fac să înţelegi şi de ce anume e David Garrett în Cartea Recordurilor, cu cele 13 note atinse într-o secundă. Se cântă din nou Brahms – „Dansul ungar nr. 5”, şi „Czardas” de Monti, şi „Caprice Viennois” de Kreisler, unul dintre idolii muzicali ai lui Garrett; dar mai cu seamă minunata lucrare românească pe care obişnuia s-o cânte Grigoraş Dinicu, şi-acum o cântă în concerte violonistul german, care zâmbeşte cu subînţeles şi anunţă bucuros de pe scena Sălii Mari a Ateneului: „De vreme ce suntem în Bucureşti, cred c-ar trebui să cântăm ceva românesc – Hora Staccato”. Cântă plin, viu, rotund David Garrett – adevărul e că talentul lui de-a scoate ce e mai bun din vioară e evident de la o poştă. La finalul serii, eşti (din nou) cucerit – şi te împrieteneşti cu vioara şi dacă eşti profan.
Pe la orele 21:00, violonistul de 35 de ani născut la Aachen, în Germania, din tată avocat şi mamă balerină, părăseşte Ateneul. Dă câteva autografe, se pozează cu-o puştoaică şi două domnişoare şi se urcă în faţă, într-o maşină cu număr românesc, cu tot cu vioară şi telefonul mobil. Dus e – şi dus e şi Festivalul. Dar Garrett revine cu Filarmonica della Scala, la ediţia din 2017 – aşa că la (bună) revedere. Nu mai sunt decât 700 de zile.
Citeşte şi:
A început bucuria!
Zubin Mehta şi istoriile Festivalului
Pânza
Ediţia 2013 – mici istorii:
Întrebarea Luizei
O simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Malkovich şi „comedia infernală” din faţa uşii Ateneului
Se încarcă comentariile...
