„Obiectivul” George Enescu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
George Enescu
George Enescu

Se înmulţesc cărţile şi articolele de presă care documentează fără putinţă de tăgadă faptul că pe întreaga durată a exilului său, din 1947 şi până la 4 mai 1956, ziua morţii, dar şi după aceea, George Enescu a reprezentat o continuă preocupare pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti şi pentru serviciile secrete aflate la dispoziţia acestora.

Asemenea altor mari exilaţi, precum George Emil Palade, Sergiu Celibidache, Elvira Popescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Henri Coandă şi lista ar putea continua, Enescu a reprezentat “o afacere de stat”. Iar cum statul comunist înseamnă în primul rând supraveghere, servicii secrete, implicarea acestora a fost dintre cele mai proeminente.

Trebuie spus că Enescu a însemnat o “afacere de stat” încă înainte de plecarea artistului din ţară. În cartea Umbrele Paradisului- Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică (Editura Humanitas, Bucureşti, 2011), Angelo Mitchievici vorbeşte despre felul în care s-a încercat instrumentalizarea unui turneu întreprins de violonistul George Enescu la Moscova, unde a cântat alături de David Oistrah. “Evenimentul- scrie Angelo Mitchievici- este abil orchestrat de propagandă. Importanţa concertelor lui Enescu se relevă mai curând politic decât cultural, compozitorul român trebuind să joace rolul de cap de pod pentru puntea dintre două culturi...”. Articolul Enescu în URSS, apărut în ediţia din 4 mai 1946 a revistei Veac nou remarcă: “Întreaga presă sovietică l-a acoperit cu elogii, relevând, în acelaşi timp, importanţa concertelor lui Enescu. Oamenii de cultură sovietici, veniţi pe la noi, şi oamenii de cultură români duşi în URSS formează puntea (s.m. M.M) care leagă într-o veşnică prietenie cele două popoare vecine. Şi Enescu a pus la această punte o majestuoasă şi trainică lespede”.

O carte cu un titlu ce descumpăneşte prin semnul de întrebare din titlu, semn de întrebare aflat în vădită contradicţie cu partea validă a conţinutului volumului (cf. George Enescu- un destin supravegheat?, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2011), carte scrisă de muzicologul Ladislau Csendes, fost preşedinte al Consiliului CNSAS, şi în care autorul ei valorifică prea grăbit şi cam prea neglijent ceea ce a găsit în arhivele respectivei instituţii, dar şi comentariile de dată încă şi mai recentă, scrise de istoricul şi muzicologul Victor Eskenasy Moroşan pentru Radio Europa liberă, ca şi pentru prestigioasa revistă care e Suplimentul de cultură de la Iaşi, probează la rându-le fără putinţă de tăgadă cât de preocupant a fost pentru decidenţii politici şi culturali români exilul enescian.

Dacă Ladislau Csendes s-a slujit în redactarea volumului de cele 50 de note referitoare la Enescu în arhiva CNSAS, în articolele şi comentariile sale Victor Eskenasy Moroşan a valorificat pentru moment ceea ce cred a fi doar o parte din numeroasele documente aflate în arhivele postului de radio Europa liberă referitoare la ultimii ani din viaţa marelui compozitor, ca şi la relaţiile încordate dintre regimul comunist de la Bucureşti şi exilul anticomunist. Ambele şi l-au disputat pe marele exilat, detaliu probat indubitabil de documentele REL, documente devenite accesibile recent, odată cu încheierea amplei operaţiuni de digitalizare şi de postare pe internet a multitudinii de informaţii ce se află astăzi în custodia Open Society Archives din Budapesta.

Regimul de la Bucureşti, oamenii acestuia, de la dr. Petru Groza până la ministrul Culturii, Constanţa Crăciun, ofiţerii de Securitate, agenţii de influenţă ai guvernului comunist au cheltuit în ultimii ani ai vieţii lui Enescu timp şi foarte mulţi bani pentru a-l convinge pe marele artist să se întoarcă la Bucureşti. Şi aceasta nu fiindcă mai marii Partidului Muncitoresc Român ar fi dorit, zor-nevoie mare, să îl onoreze pe George Enescu, ci pentru că intenţionau să se slujească de el drept trofeu propagandistic ce ar fi cauţionat, fie şi indirect, comunismul.

Un rol aparte a revenit în acest sens agentului Corneliu Bădiţeanu care, eşuând în misiunea de persuasiune şi “influenţare pozitivă” a “obiectivului George Enescu”, a pus la cale o tentativă de răpire a corpului acestuia, imediat după decesul survenit în hotelul Atala, fapt ce a condus la expulzarea lui de pe teritoriul francez.

Regimul de la Bucureşti s-a servit de nenumărate mijloace spre a acredita ideea că Enescu nu s-ar fi delimitat niciodată de comunism. O dovedesc deopotrivă cele 50 de documente valorificate în cartea sa de Ladislau Csendes, ca şi documentele din arhiva Europei libere.

Astfel, a fost manipulat în cel mai ordinar chip cu putinţă detaliul că George Enescu a făcut parte din organizaţia Amicii URSS, iar mai apoi din ARLUS, deţinând chiar preşedinţia Secţiei de muzică. Intrarea artistului în ARLUS e explicabilă, în bună măsură, prin detaliul că respectiva organizaţie a dobândit, îndată după 23 august 1944, proporţii gigantice. “Nu riscăm deloc- scria Adrian Cioroianu în capitolul Studiu de caz. O întreprindere intelectuală. ARLUS în 1944 din cartea Pe umerii lui Marx- O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2005- afirmând că ARLUS rivalizează acum, prin multitudinea preocupărilor sale, cu Universitatea şi cu Academia, instituţii pe care, de altfel, le va depăşi în complexitate”.

Adrian Cioroianu transcrie în cartea mai sus amintită numele savanţilor, universitarilor, artiştilor, scriitorilor cooptaţi în conglomeratul numit ARLUS, aşa încât nu e greu defel să ajungi la concluzia că aproape nu exista om de vază din România acelor vremuri care să nu fi fost înregimentat în mamutul organizaţional cu pricina.

S-a mai supralicitat în epocă detaliul că în 1946 Enescu a candidat ca independent, ca apolitic, pe lista BPN. Ciudat e că, destul de recent, un istoric de talia lui Lucian Boia pune mai întâi respectiva candidatură pe seama unei bizare crize de oportunism a artistului, un oportunism în discordanţă absolută cu comportamentul său anterior. Iată ce scria Lucian Boia în cartea Capcanele istoriei. Elita culturală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011: “Marele muzician nu numai că nu se implicase vreodată în politică, dar era de felul lui absent faţă de tot ceea ce se petrecea în jur. Avusese, de la începuturile carierei sale, raporturi strânse cu Palatul Regal şi cu lumea aristocratică.(s.m. M.M.) Acum îl vedem, mai întâi în ARLUS, chiar ca şef al subsecţiei de Muzică (încununare a glorie, cu adevărat !) şi, în sfârşit, candidat parlamentar, ca anexă a comuniştilor”.

O posibilă a doua explicaţie a comportamentului lui Enescu ar fi fost, în opinia lui Lucian Boia, incapacitatea compozitorului de a fi rezistat capriciilor şi ambiţiilor de mărire ale Marucăi. “O explicaţie s-ar găsi (alta e greu de conceput) în combinaţiile imaginate de fantezista şi agitata lui soţie, Maruca Cantacuzino (bună prietenă, mai întâi, a Reginei Maria). Grigore Nandriş, rămas în Marea Britanie, se întâlneşte la Londra, în august 1946, cu Alexandra Rosetti, prilej pentru a depăna ceva bârfe. Vine vorba şi despre Enescu şi consoarta lui. Cu Enescu la Moscova. Recepţie imperială. Casă specială ca pentru capete imperiale.Entuziasm nebun, cu aglomeraţie nemaivăzută la concert. Principesa a devenit aderenta fanatică a comunismului cultural. E drept, Iorgu Iordan, pe atunci ambasador la Moscova, vede lucrurile altfel: după el, doamna Enescu se arată nemulţumită de modelul sovietic şi de evoluţiile sale în România”. Şi cu toate că citează această nemulţumire, profesorul Boia conchide: “Mulţumită sau nu, e de presupus că a avut un rol în împingerea soţului în arenă”.

Adevărul era, de fapt, altul. Anul 1946 reprezenta, după spusele lui Ioan Stanomir (cf. Apărarea libertăţii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010) anunţul finalului unei democraţii. “Proiectul” construirii viitorului pe ortodoxia ideologică marxist-leninistă era deja o evidenţă. Lui Enescu singur îi era imposibil să se opună demersului în cauză. Putea doar să păstreze speranţa. Iar după propriile lui spuse, a acceptat să candideze, ca neafiliat politic, pe listele BPN,  “din respect pentru Majestatea Sa, Regele Mihai, şi pentru ţăranii moldoveni”.

Un alt element pe care autorităţile de la Bucureşti au construit legenda falselor simpatii comuniste enesciene e acela în conformitate cu care artistul ar fi păstrat până la decesul survenit în mai 1954 documente de călătorie româneşti, cu însemnele specifice “democraţiei populare”. În comentariul difuzat la data de 10 iulie 2013 pe lungimile de undă ale programului pentru Republica Moldova al Europei libere, dar şi într-un articol apărut în Suplimentul de cultură, bazându-se pe însemnări descoperite în arhiva postului, Victor Eskenasy Moroşan demontează această aserţiune. În fapt, în 1949, Legaţia României de la Paris i-a retras lui George Enescu paşaportul cu emblema regalităţii, propunându-i, în schimb, să-i pună la dispoziţie un document cu noile însemne ale Republicii Populare Române. 

Enescu a refuzat oferta şi i-a cerut unei vechi prietene, Lucia Mănescu, să-i obţină de la Prefectura Poliţiei din Paris acte de călătorie (titres de voyage) pe care, după spusele doamnei Mănescu, intervievată de către un reporter al Europei libere, compozitorul le-a utilizat până la moarte.

Guvernul comunist a dorit să acrediteze ideea că Enescu ar fi murit sărac şi însingurat din cauza a ceea ce academicianul Traian Săvulescu numea, într-un discurs rostit sub cupola înaltului for ştiinţific al ţării, acum puternic virusat de ideologia comunistă, “străinii haini şi clica de refugiaţi” ce i-ar fi amărât artistului ultimele zile. Când fostul elev al lui Enescu, muzicologul Antoine Goléa, ajutat de Bernard Gavoty, a reuşit să îşi îndeplinească visul de a vernisa în iunie 1956 un bust al mentorului său, acesta a făcut referire la faptul că “ultimele zile ale acestui muzician au fost triste. El a murit în sărăcie, aşa cum s-a întâmplat cu un alt geniu muzical, Béla Bartok”. Potrivit reporterului de atunci al Europei libere, citat de Victor Eskenasy,  reporter aflat în sala  de la L’Ecole normale de Musique din Paris, Yehudi Menuhin, vizibil emoţionat, aşezat sub bustul lui Enescu, a spus: “Nu, nu este adevărat că a fost uitat  şi că a murit în sărăcie. Nu s-a putut face mai mult pentru Enescu pentru că el era de o mândrie extraordinară şi a avut socotelile lui cu Dumnezeu  şi cu oamenii”.

Arhiva Europei libere mai păstrează o însemnare despre sosirea unui grup de muzicieni români, grup format din Mihail Jora, Alfred Mendelsohn, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri şi Ion Dumitrescu, în mai 1955, cu sarcina de a depune coroane la mormântul lui Enescu, la exact un an de la decesul artistului. Cei cinci, nota jurnalistul de la REL, citat de Victor Eskenasy Moroşan, au fost teribil de încurcaţi când au observat o coroană de flori cun inscripţia: In memoriam George Enescu- Radio Europa liberă- Vocea României libere.

Reamintesc în context că, până la mutarea la Praga, din mai-iunie 1995, şi încă ceva timp după aceea, începutul Rapsodiei I a reprezentat semnalul de începere, acel sign on, al programului în limba română al postului, iar începutul Rapsodiei a II a a fost indicativul programului Actualitatea românească. De ce mai apoi muzica enesciană a fost scoasă de pe undele REL în limba română e o poveste ceva mai complexă. Oricum, vina nu îi aparţine în totalitate lui Nestor Ratesh, aşa cum au afirmat, pripit şi resentimentar, unii dintre foştii angajaţi ai postului.

În 1958, regimul de la Bucureşti decidea înfiinţarea Festivalului “George Enescu”, ca parte a ofensivei culturale de cosmetizare a imaginii sale. Operaţie mai amplă, prefaţată de organizarea în pripă în 1953 a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor (2-16 august). Acesta ar fi trebuit să aibă loc la Varşovia, polonezii au anunţat târziu că nu îl pot susţine din punct de vedere financiar, românii au preluat din mers organizarea şi au construit rapid şi cu multe defecte tehnice sediul Teatrului de Stat de Operă şi Balet, actuala Operă Naţională Română (cf. Dorin-Liviu Bîtfoi- Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, Editura Compania, Bucureşti, 2012). Arhivele Europei libere păstrează însemnări, note, relatări despre întâmplări tragi-comice petrecute în sediul Operei din cauza proastei calităţi a executării finisajelor.

Festivalul “Enescu” s-a organizat cu fast, cu rigoare, cu invitaţi celebri, până la începutul anilor ‘80 ai secolului trecut. “Obiectivul Enescu” îşi păstra, fie şi astfel, actualitatea.

În ultimul deceniu al dictaturii comuniste, când imaginea României era deja făcută ţăndări, Ceauşescu a decis că Festivalul înseamnă o cheltuială inutilă. El s-a supus draconicelor restricţii valutare ce au marcat perioada. Manifestarea a avut o periodicitate capricioasă şi s-a desfăşurat fără strălucire. El însuşi “afacere de stat”, festivalul a fost socotit lipsit de rost, drept pentru care nu i s-a asigurat decât o supravieţuire formală. Agonia manifestării a fost întreruptă doar după anul 1990.     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite