„Oedip” de Enescu şi problemele explozive ale Operei Naţionale

De-a lungul vremii, a devenit o obişnuinţă ca Festivalul „Enescu” să ofere, pe lângă concerte şi recitaluri, şi producţii de operă sau de balet, susţinute de oaspeţi din ţară sau din străinătate, dar mai ales de ansamblul Operei Naţionale Bucureşti, propunând spectacole (în principiu) de referinţă din repertoriul curent, ba chiar şi premiere, adesea în compania unor invitaţi „cu nume”, nu întotdeauna la nivelul aşteptărilor.

Sigur că printre acestea s-a regăsit, aproape de fiecare dată, Oedip de Enescu, fie în noi montări semnate, în timp, de Jean Rânzescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Petrică Ionescu, fie aduse de la Viena sau de la Toulouse, iar în 2011 în versiunea regizată de Anda Tăbăcaru-Hogea şi scenografia Vioricăi Petrovici. Aşa cum menţionam anterior, în 2007 capodopera enesciană nu a figurat în program, gest care a stârnit un val de revoltă, mai ales că directorul artistic - de atunci şi de acum -, Ioan Holender, a declarat într-o conferinţă de presă că... „nu ar fi nicio nenorocire” dacă nu s-ar cânta în acea ediţie. Ei bine, nici de această dată nu este cuprins în „desfăşurătorul” festivalului, evident (tot) pentru că aşa a dorit „cineva”, dar probabil că totuşi, în ultima clipă, s-a ajuns la un compromis, cele două reprezentaţii de la ONB cu Oedip fiind trecute la... „alte evenimente”, deci adiacent festivalului propriu-zis, având, în compensaţie, doi oaspeţi din străinătate. Dacă în 1997 l-am ascultat, în premiera vieneză, pe baritonul Davide Damiani în rolul Creon, acum a fost propus să susţină solicitantul personaj principal, deşi glasul său calitativ şi cald, frumos condus, este liric, aproape tenoral, cu un registrul grav inexistent; iar dirijor a fost ales Leo Hussain (FOTO), unanim apreciat pentru performanţele sale în ediţiile trecute, dar şi, cu câteva zile înainte de spectacolele ONB, în excelenta versiune de concert cu Wozzeck, în care a colaborat impecabil cu Filarmonica bucureşteană.

Pe lângă faptul că opera enesciană a fost cumva marginalizată, suprapunându-se oricum peste seri ale unor vestite orchestre care evoluau la sala Palatului, a avut parte şi de probleme grave, pentru că decorurile şi costumele ajunseseră într-o stare jalnică (montarea datând doar din 2011, dar păstrată, se pare, în condiţii precare), necesitând o refacere la care s-a muncit enorm, pentru că, după cum bine se ştie, scena cârpită şi nesigură s-a „reparat” astfel încât trapele nu mai există, deci s-a apelat la soluţii improvizate încercând să suplinească o asemenea aberaţie, pentru că „podul” (care oricum are interdicţie de folosire din cauza riscului de prăbuşire) s-a blocat şi decorul din „tabloul Corintului” nu a mai fost coborât (ceea ce melomanii avizaţi au remarcat), dar şi pentru că, înainte de deschiderea cortinei, s-a anunţat că orchestra va fi în grevă japoneză. „Protestul  este generat de faptul că artiştii se simt desconsideraţi, deoarece spectacolele cu opera Oedipe de George Enescu sunt încadrate, în programul Festivalului Internaţional «George Enescu» 2015, la categoria «alte evenimente»: "Suntem singurul teatru de operă din ţară care pune în scenă capodopera enesciană, prin urmare considerăm că este o desconsiderare atât la adresa creaţiei compozitorului, adică a operei Oedipe, cât şi la adresa colectivelor artistice ale Operei Naţionale Bucureşti.” Şi trebuie subliniat faptul că  FAIR-MediaSind consideră că „angajaţii Operei Naţionale, instituţie de cultură de prestigiu mondial, trebuie trataţi cu respect şi remuneraţi conform importanţei muncii lor în societate. FAIR-MediaSind susţine, de asemenea, şi celelalte revendicări ale salariaţilor din Opera Naţională Bucureşti, legate de salarizare, pledând pentru urgentarea încheierii unui contract colectiv de muncă atât la nivel de instituţie, cât şi la nivelul sectorului Cultură şi Mass-Media.”

Iar peste toate, pare că au fost tensiuni mari în timpul pregătirii producţiei, singura explicaţie logică a faptului că numele dirijorului Leo Hussain (anunţat în caietul festivalului) nu a fost notat pe „fluturaşul”-program, dar nicidecum dintr-o omisiune - se spune că el însuşi ar fi cerut să nu fie menţionat nici în distribuţie, nici pe afiş. Din câte ştiu este o situaţie unică în istoria teatrului, bineînţeles comentată de cei aflaţi în sală, mai ales că din fosă nu i s-au văzut decât mâinile, când şi când, pentru că a stat tot timpul pe scaun şi nu a salutat publicul, iar la final nu a ieşit la aplauze.

Din fericire, spectacolul s-a derulat surprinzător de bine, orchestra a cântat deosebit de curat şi expresiv, răspunzând cerinţelor dirijorale, corul (pregătit de o viaţă de Stelian Olariu) a fost la înălţime (poate că uneori tenorii au forţat ca intensitate), ca şi corul de copii (condus de Smaranda Morgovan), iar distribuţia destul de echilibrată a colaborat riguros cu ansamblul, astfel încât, sub bagheta lui Hussain, din punct de vedere muzical a fost o certă reuşită, fără decalaje, omogen şi în stilul cerut de partitură. Dacă în primul şi în ultimul act, Davide Damiani (FOTO) a cântat mai estompat, parcă murmurând pentru sine gânduri şi frământări, cu o frazare elegantă şi o pronunţie atentă, reliefând prin accente şi sublinieri inteligente sensurile textului, mai prezent în „scena Sfinxului”, în „tabloul ciumei” a constituit o adevărată surpriză, devenind extrem de implicat atât vocal, cât şi ca mişcare scenică, având şi dramatism şi sensibilitate şi nesperată anvergură, chiar dacă a păstrat, ca şi în concepţia dirijorului, tenta impresionistă şi maniera mai apropiată de spiritul muzicii franceze. Cei care s-au gândit că Enescu îl imagina pe Şaliapin în rolul titular sau şi l-au amintit de David Ohanesian în Oedip au fost, poate, dezamăgiţi, dar toţi au apreciat calitatea interpretării şi modul în care Damiani a rezolvat, cu aplomb, ştiinţă şi prestanţă, o partitură istovitoare, o ţesătură ingrată scrisă pentru bas-bariton, adaptându-şi glasul astfel încât să obţină maximum de efect ca expresie, gradând totul într-o acumulare continuă către punctul culminant al „orbirii”, pentru a reveni, în ultimul tablou, la cântul elegiac, meditativ, „de linie”, care îl favorizează. Alături de el, majoritatea soliştilor şi-au reluat personajele întrupate în trecutele stagiuni, Horia Sandu fiind convingător şi sonor în Tiresias, Liviu Indricău conturând un Păstor cu glas metalic, Sidonia Nica mult mai pregnantă Iocasta în actul III, Andrada Roşu (de la Cluj) destul de nuanţată în intervenţia Sfinxului (fără amplificare), ieşind sau coborând prin deschiderea improvizată în... podiumul central (în lipsa trapei), Marius Boloş prea discret Mare Preot, Gabriel Năstase parcă dintotdeauna Laios, Andreea Iftimescu neutră Meropa, Simona Neagu sinceră Antigona, Mihnea Lamatic din nou Străjer, Vicenţiu Ţăranu un Teseu cam şters, Dan Indricău aspru Creon, în timp ce baritonul Florin Simionca a debutat în... rolul de bas Phorbas, iar Zoica Şohterus a fost patetica Tebană. Chiar dacă niciodată nu am înţeles rostul cuplului de balerini care apar, auriţi, într-o coregrafie creată de Răzvan Mazilu, fără a avea vreo legătură cu acţiunea din acele momente, Bianca Stoicheciu şi Virgil Ciocoiu au dansat cu graţie, iar colegele lor Raluca Ciocoiu, Florentina Răducu, Corina Tudoşanu, Bianca Ungureanu i-au însoţit pe Tiresias sau pe Oedip ca Ursitoare când (cam) ameninţătoare, când diafane.

Am comentat în detaliu regia şi scenografia cu prilejul montării din 2011, păstrând şi acum rezervele privind proiecţiile prea multe şi amalgamate, dar şi alte aspecte discutabile, însă privită în general, reprezentaţia „adiacentă” festivalului a avut unitate şi coerenţă, a fost cursivă şi densă, nu foarte spectaculoasă dar logică şi curată, beneficiind şi de o interpretare adecvată, aplaudată cu convingere de către cei care au ocupat locurile de la parter şi câteva prin loji, cu gândul că s-a cântat, totuşi, Oedip, în condiţii dificile, stresante pentru toată lumea, oferind o interpretare demnă laudă, sub bagheta unui dirijor care, în ciuda problemelor cu certitudine explozive, a reuşit să construiască, împreună cu ansamblul ONB, o versiune muzicală ce merită păstrată în memorie.