Opera din Festival

Diego Velazquez - Las Meninas (Museul Prado, Madrid)

Sunt numeroase opere prezentate în concert în Festival, dintre care „Die Tote Stadt“ are premiera pe 10 septembrie la Sala Palatului, cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ şi solişti invitaţi, sub direcţia muzicală a lui Frédéric Chaslin.

Text de Alexandru Pătraşcu

Mediatizarea Festivalului Internaţional George Enescu s-a axat mereu pe cultul starurilor, al numelor mari de solişti şi dirijori care veneau să concerteze la Bucureşti. Pe lângă promovarea muzicii lui Enescu, cea mai importantă contribuţie a Festivalului la dezvoltarea vieţii muzicale din România vine din audiţia în premieră naţională a unor opere pe care nu le poate prezenta niciunul dintre teatrele de operă de la noi.

Operele de la ediţia din 2021 merită o pledoarie, nu doar o promovare. Bilete se găsesc, aproape niciodată aceste evenimente nu au fost sold-out, şi dacă n-aţi mai prins niciun loc la concertele de la Sala Palatului sau de la Ateneu, Opera ar putea deveni o experienţă care vă va îmbogăţi viaţa.

Au trebuit să treacă mulţi ani până când, odată cu numirea lui Ioan Holender ca director artistic al Festivalului, opera să devină tot mai prezentă. O iniţiativă continuată de Vladimir Jurowski în 2019, când au fost prezentate mai mult de o duzină de titluri, rivalizând astfel cu repertoriul unei întregi stagiuni de la Scala.

Ediţia din 2021 prezintă, aşadar, doar câteva titluri. E o diferenţă enormă, ca de la opera „Œdipe“, absentă din Festival din 2017, la oratoriul „Strigoii“, tot al lui Enescu (deşi într-o măsură poate chiar mai mare al lui Cornel Ţăranu şi Sabin Păutza), dar tot o premieră absolută.

„Die Tote Stadt“ (Oraşul mort)

Korngold este părintele muzicii de film, unul dintre cele mai accesibile genuri muzicale. El este compozitorul partiturilor multora dintre filmele lui Errol Flynn din anii ’30-’40, cea mai notabilă fiind muzica din „Aventurile lui Robin Hood“ (1938) (foto dreapta).

Korngold a fost un copil-minune, cântând şi compunând de la 5 ani, ca Mozart. Sau ca Enescu. La 20 de ani începe lucrul la „Oraşul mort“. Premiera are loc în 1920, simultan la Köln şi la Hamburg, iar succesul e imediat, stârnind admiraţia necondiţionată a lui Mahler, Puccini şi Richard Strauss. Dar ce destin! Germania nazistă anexează Austria, muzica lui e interzisă. Cea de film e considerată neserioasă de colegii săi şi astfel devine un paria al breslei, murind la doar 60 de ani, evitat, ocultat, uitat.

Abia în anii ’70, „Die Tote Stadt“ este reluată la New York City Opera. Este înregistrat şi un disc, cel mai bun de până acum, cu Caroll Neblett în rolul Mariettei şi René Kollo în cel al lui Paul, însă în secolul XXI opera începe să fie revizitată frecvent, cu mare succes. Merită amintit aici că premiera absolută din Australia a fost dirijată de Christian Badea, în 2012. E un moment bun să o cunoaştem şi în România, la 101 ani de la creaţie. Iar dacă mai aveţi ezitări în ceea ce priveşte accesibilitatea muzicii din „Oraşul mort“, căutaţi pe internet cântecul (sau liedul) Mariettei: „Das Mir Verblieb“. Aproape că nu există nimic mai frumos.

Este uşor de înţeles de ce opera lui Korngold are succes. Premiera avea loc imediat după încheierea Primului Război Mondial în care probabil că fiecare spectator pierduse pe cineva drag. Libretul, inspirat de frumosul roman al belgianului Georges Rodenbach, spune povestea văduvului Paul, care dezvoltă un cult pentru Maria, soţia sa moartă, căreia îi construieşte un adevărat templu în casa în care locuieşte singur. Într-o zi, observă pe stradă o tânără, Marietta, care seamănă perfect cu soţia dispărută. O cucereşte, dar când aceasta i se oferă chiar în templul amintit, o ucide, sugrumând-o cu o şuviţă din părul Mariei, păstrată ca relicvă. O lovitură de teatru absurdă, dar tocmai acesta este momentul în care Paul se trezeşte de fapt dintr-un vis, întorcându-se la existenţa lui îndurerată.

Referinţele culturale sunt multiple: romanul lui Thomas Mann, „Moarte la Veneţia“, filmul lui Hitchcock „Vertigo“ sau „Muzeul inocenţei“ de Orhan Pamuk sunt tot atâtea chei de lectură pentru această operă atât de frumoasă.

„Die Tote Stadt“ are premiera pe 10 septembrie la Sala Palatului, cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ şi solişti invitaţi, sub direcţia muzicală a lui Frédéric Chaslin.

„Der Zwerg“ (Piticul)

La curtea regelui Spaniei, Infanta Donna Clara serbează optsprezece ani. Cel mai extravagant cadou primit de la capetele încoronate ale lumii vine din partea Sultanului: un pitic cântăreţ. De o urâţenie comică, dar de care nu era conştient, piticul intrigă curtea regală cu cântecele sale şi e primit cu simpatie şi amuzament. Din păcate, el interpretează greşit aceste semnale şi se îndrăgosteşte de prinţesă, crezând sincer că sentimentul e reciproc. Pus în faţa unei oglinzi, are revelaţia propriei sale urâţenii şi moare pe loc. E rândul Infantei să recepteze greşit realitatea, tragedia piticului nu stârneşte în ea decât dezamăgirea că jucăria primită cadou s-a stricat.

Acesta este subiectul operei „Der Zwerg“, inspirat de o povestire a lui Oscar Wilde. Pe lângă evidenta conexiune cu celebrul tablou al lui Velázquez, „Las meninas“, şi pe lângă senzaţia că asistăm la un sequel la „Don Carlos“ de Verdi, există şi amănuntul semnificativ că, la rândul său, Zemlinsky era scund şi considerat un om foarte urât după standardele estetice de la 1900. Mai mult, compozitorul se îndrăgostise de una dintre elevele sale, Alma Schindler, dar care, după un an, îl respinge, căsătorindu-se cu Gustav Mahler.

Alexander von Zemlinsky i-a fost profesor şi lui Korngold, împărtăşind cu acesta uitarea într-o formă mai dură, încă din timpul vieţii. Pentru că toată viaţa a fost admirat mai mult ca dirijor, iar creaţia lui a fost judecată drept inferioară. Însă operele sale, „Piticul“ şi „O tragedie florentină“, ambele inspirate de povestirile lui Oscar Wilde, sunt pentru opera germană echivalentul dipticului „Cavalleria rusticana“ şi „Pagliacci“ din cea italiană.

Iată de ce merită să fim martorii premierei româneşti a operei „Der Zwerg“ din 15 septembrie, la Sala Palatului, cu Orchestra Naţională Radio şi solişti invitaţi, dirijaţi de Oleg Caetani.

„Lulu“

După premiera românească a lui „Wozzek“, în 2015, iată că Alban Berg (foto dreapta) are parte de o recuperare spectaculoasă în 2021, când va fi prezentată cealaltă operă a sa, „Lulu“. Ne despart 84 de ani de creaţia de la Zürich, în 1937, în varianta cu două acte, şi 42 de ani de la istoricele spectacole de la Paris, când Pierre Boulez a dirijat partitura completată cu ultimul act.

Nu vă lăsaţi descurajaţi de dificultatea muzicii. Aşa cum scria Alberto Savinio într-un celebru articol intitulat „Mă adresez unora dintre spectatorii teatrului La Scala“ (din care mi-am permis să substitui titlul „Lulu“ în locul lui „Wozzeck“, în original), „Nu aveţi nevoie să iubiţi muzica din „Lulu“. Nu aveţi nevoie să o iubiţi aşa cum iubiţi „Cavalleria rusticana“. […] Este suficient să acceptaţi muzica din „Lulu“. Să o acceptaţi cu impasibilitatea cu care omul bine crescut acceptă lucrurile care îi sunt mai puţin agreabile. Să o acceptaţi, aşteptându-vă ca lucrul care astăzi vă este dezagreabil să vă devină, mâine, agreabil“.

Lulu este unul dintre cele mai puternice personaje din istoria Operei. Este povestea unei femei fatale, în care toţi bărbaţii care o iubesc şi îşi imaginează că o posedă mor, în timp ce eroina traversează toate straturile societăţii, de la burghezie şi mediul artistic până la prostituţie, sfârşind ucisă de Jack Spintecătorul. Şi toate scenele fiind cântate de o soprană cu voce lejeră, căreia Berg i-a scris o partitură tot mai uşoară pe măsură ce drama devine tot mai violentă.

„Lulu“ va fi prezentată în premieră la Ateneul Român, în data de 23 septembrie, de către o serie de solişti invitaţi, Filarmonica Transilvania din Cluj-Napoca avându-l la conducerea muzicală pe Lawrence Foster.

Articol realizat cu sprijinul Raiffeisen Bank