Orchestra de Cameră Pelléas, la Ateneul Român, pe 5 septembrie

Publicat: 07.08.2019 22:04

Ultima actualizare: 03.08.2022 09:26

Joi, 5 septembrie, de la ora 16.30, la Ateneul Român, va evolua Orchestra de Cameră Pelléas, dirijată de Benjamin Levy, cu un program alcătuit din lucrări de Debussy, Enescu, Ravel, Chabrier, Bizet. Solist va fi violonistul Tasmin Little.

Text de Corina Bura

Claude Debussy (1862-1918) a compus de-a lungul anilor 1896-1903 două cicluri de piese pentru pian care, din punct de vedere stilistic, aruncă o privire asupra Barocului francez, cu precăderea asupra muzicii lui Couperin. Pour le piano, L.95, este alcătuit din trei părţi distincte: Preludiu, Sarabandă şi Toccată, şi este considerat ca fiind prima lucrare de maturitate a compozitorului pentru acest instrument. Sarabanda este de fapt o reluare revizuită a celei din ciclul anterior, Imagers oubilées (1984), poartă indicaţia Cu o eleganţă gravă şi lentă iar pianul pare a fi un mijloc prin care autorul comunică intim cu muzica. Divizarea în două secţiuni inegale este de sorginte bachiană, dar revenirea temei de deschidere poate sugera şi o formă tripartită. Tonalitatea indicată este în principiu do# minor, dar foloseşte modul eolian care dă muzicii un aer de Ev Mediu sau renascentist. Acorduri complexe generează efecte stranii, misterioase. Sarabanda a fost orchestrată de Ravel în 1922.

Orchestrarea unor opusuri din creaţia camerală a lui George Enescu (1881-1955) – în cazul de faţă, Sonata a III-a în la minor pentru pian şi vioară în „caracter popular românesc” op.25 – se datorează faptului că muzicianul, deşi violonist mai mult decât celebru, a scris foarte puţin pentru vioară şi orchestră. Opusurile în caracter românesc, extrem de interesante şi de dimensiuni apreciabile, au sugerat ideea de a le adapta pentru ansambluri mai largi, în care vioara solistă să aibă aceeaşi pondere ca în formaţia de duo. Cunoscătorii profunzi ai operei enesciene au iniţiat un asemenea demers, mai întâi cu pagini neterminate, cum a fost cazul Capriciului Român (terminat de compozitorul Cornel Ţăranu) ca mai pe urmă Theodor Grigoriu să orchestreze în 2005 suita Impresii din copilărie, iar Valentin Doni să se îndrepte spre Sonata a III-a în „caracter popular românesc”. Pe scheletul unei construcţii riguros clasice şi stăpânind cele două instrumente la nivelul unei gândiri de o mare complexitate, Enescu creează un material sonor aparţinând unui super-folclor. Partea I-a Moderato malinconico, aduce o temă bogat ornamentată, pe care o supune unor rafinate transformări, generând noi profiluri pe care le va folosi de-a lungul întregii mişcări. Tema II este de fapt un grup tematic alcătuit din trei fragmente şi este încredinţată pianului. Dezvoltarea provine aproape în întregime din grupul tematic principal. Repriza speculează aceleaşi sonorităţi cu un caracter schimbat, totuşi mai concentrat pentru a da o importanţă crescută grupului secund. Coda, destul de amplă, regrupează tronsoane din mai toate variantele celor două teme. Partea a II-a, Andante sostenuto e misterioso are o formă de lied de o originalitate asemănătoare primei mişcări unde sunt folosite extrem de multe efecte coloristice, mai ales flageoletele care se impun pe tot parcursul desfăşurării. Secţiunea B este mai dinamică, ceva mai „lăutărească”. Coda aduce liniştea unui tablou nocturn grandios, „o boltă înstelată şi imobilă” (Pascal Bentoiu). Finalul trepidant, Allegro con brio, aduce o primă temă expusă de violină, urmată de cupletul 1 a cărui temă, susţinută de acompaniamentul activ al pianului, are o tentă umoristică. Cel de al doilea cuplet este în formă de temă cu variaţiuni. Sonata a III nu este ciclică unitatea extraordinară fiind obţinută prin restrângerea modală şi limitarea tematică supusă unui amplu proces variaţional într-un câmp contrapunctic de excepţie.

Bourreé fantasque este o piesă pentru pian solo scrisă de Emmanuel Chabrier (1841-1894) – de fapt, unul dintre ultimele sale opusuri majore lăsate în stare completă. După Alfred Cortot „este una dintre cele mai incitante şi originale lucrări ale literaturii franceze pentru pian solo”, instrumentul fiind tratat orchestral. Chabrier îl anticipă pe Ravel cu inovaţiile în tehnica pianistică pe care acesta din urmă le va aduce în Gaspard de la nuit. Precizia indicaţiilor care apar la fiecare măsură, dinamica de la ppp la tutta forza, accentele, sugestiile pentru pedale, toate sunt martorele dorinţei autorului de a obţine o excepţională varietate şi bogăţie a sonorităţii. Bourrée-ul este scris în 2/4 şi debutează cu sunetele repetate ale temei principale (Foarte animat, cu mult avânt) în registrul mediu al pianului. Secţiunea mediană schimbă atmosfera printr-o melodie mângâietoare care modulează liber (molto espressivo) după care revine tema originală, în pianissimo, tratată în combinaţie cu tema a doua, prelucrate într-un crescendo strălucitor. Chabrier a reuşit să orchestreze o treime din lucrare cu toate indicaţiile, rămânând posterităţii să o desăvârşească. Există un aranjament pentru 10 instrumente de alamă, realizat de Jean-Jacques John Iveson şi înregistrat în 1983.Actuala versiune pentru orchestră mare aparţine bine cunoscutului compozitor şi orchestrator de talie internaţională Thibault Perrine.

Citește și: Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, dirijată de Vladimir Jurowski, va interpreta Enescu, Brahms şi Katzer, la Sala Palatului, pe 5 septembrie

Piesa Tzigane de Maurice Ravel (1875-1937) este o compoziţie rapsodică scrisă pentru violonista maghiară Jelley d΄Arányi, nepoata marelui virtuoz Joseph Joachim. Iniţial a fost concepută pentru vioară cu acompaniament de luthéal (un pian cu registru de ţambal), instrument care dădea o culoare aparte sonorităţii. Acesta a ieşit din modă, iar versiunea cu pian a fost orchestrată de însuşi Ravel fiind definitivată în 1924. Deşi titlul provine mai de grabă din termenul european de gitan decât din cel maghiar cigány, Ravel nu foloseşte melodii ţigăneşti autentice. Stilul gypsy al lucrării se referă la un anumit exotism popular comparabil cu cel spaniol întâlnit la Chabrier, Lalo sau al celui mozartian din Rondo alla Turca. Lucrarea, într-o singură mişcare, debutează cu o mare cadenţă (Lento quasi cadenza) plină de efecte virtuoze, care se continuă cu variaţiuni din ce în ce mai complexe şi se sfârşeşte grandios, con bravura. Are unele accente impresioniste dar mai de grabă demonstrează abilităţile lui Ravel de a imita stilul romantic violonistic virtuoz, promovat de Paganini şi Sarasate.

Simfonia I-a în Do major de Georges Bizet (1838-1875) este o lucrare de tinereţe, scrisă la vârsta de 17 ani. Istoria muzicii consemnează o mulţime de compozitori precoce, care au scris lucrări acceptabile pe când erau copii (Mozart, Berioz, Mendelssohn-Bartholdy, Saint-Saëns, Korngold etc.) dar despre Bizet nu s-a ştiut acest lucru până în 1933 când a fost scoasă la lumină Simfonia în Do – la 78 de ani după ce fusese scrisă. Pe când era deja student la Conservator, pe la 10 ani, Bizet a fost profund impresionat de prima lucrare de gen a lui Charles Gounod şi, atunci când a venit momentul pentru a scrie propria simfonie, confratele mai vârstnic a jucat un rol important în şlefuirea ei. Partea I-a, Allegro vivo în formă de sonată clasică, suportă unele influenţe beethoveniene începând cu alegerea tonalităţii, cu dinamica pronunţată, cu tratarea viguroasă a grupului tematic principal, toate puse în contrast cu marele lirism al celei de a doua teme, care apare la oboi, cu extensii şi tranziţii modulatorii neaşteptate ce amintesc de Schubert. Cu toate că poartă ecourile trecutului muzical, ea impresionează prin spontaneitate, prospeţime, inventivitate melodică şi spirit optimist, lejer. Partea a II-a Adagio tripartită, considerată „bijuteria” simfoniei, are deja trăsăturile carac-teristice stilului de maturitate al compozitorului. Prima temă, prelungă, sinuoasă, sfâşietoare a rămas unul dintre cele mai preţuite solo-uri de oboi din repertoriul instrumentului. Aerul ei uşor „istovit” va reveni în cereaţiile de mai târziu (Pescuitorii de perle şi Arlesiana). O secţiune fugato, construită pe materialul introductiv, reprezimtă partea mediană a Adagio-ului. Partea a III-a, Allegrso vivace este un Scherzo jucăuş, vesel, robust, care-şi împrumută tema principală Trio-ului, unde ea devine lirică evocând un fel de dans rustic. Partea a IV-a, tot în Allegro vivace, continuă atmosfera în care palpită un spirit mendelssohn-ian ca îndemânare şi exuberanţă, conducând simfonia spre un final vijelios.