London Symphony Orchestra (LSO)

Luni, 2 septembrie, de la ora 20.00, în seria Mari Orchestre ale Lumii, la Sala Palatului, va evolua Orchestra Simfonică din Londra, dirijată Gianandrea Noseda, având în program lucrări de Nikolai Rimski-Korsakov, Serghei Prokofiev şi Dmitri Şostakovici. Solist va fi pianistul Denis Matsuev.

Text de Alice Mavrodin

Rimski-Korsakov (1844-1908) a pus pe muzică „Legenda oraşului invizibil Kitej” în anul 1904 iar opera s-a reprezentat trei ani mai târziu în februarie 1907. Povestea se desfăşoară în secolul XIII pe vremea năvălirii tătarilor, când oraşul Kitej, prin rugăciunile locuitorilor săi, a devenit în mod miraculos invizibil, scăpând astfel de distrugere. Pe fondul acestor evenimente se ţese idila dintre Fevronia şi prinţul Vsevolod, iar scurtul şi poeticul preludiu al operei descrie atmosfera idilică ce înconjoară căsuţa din pădure unde locuieşte Fevronia: foşnet de frunze, ciripit de păsărele şi temele melodice care o caracterizează pe eroină.

Prokofiev (1891-1953), a scris cel de al Doilea Concert al său pentru pian de două ori: în 1913, partitura dispărând după revoluţie într-un incendiu, şi în 1923, când a fost reconstituit din memorie şi totodată regândit. Este unul din cele mai dificile concerte din literatura pianului. În ciuda caracterului sfidător, agresiv al multor pasaje – o parte din public a fluierat la premieră – lucrarea conţine o muzică profundă, chiar tragică, fiind compusă de Prokofiev sub impresia sinuciderii unui bun prieten, memoriei căruia a şi fost dedicată.

 Partea I, în formă de sonată, are două teme: prima visătoare, Andantino, cealaltă umoristic-mordantă, Allegretto. De reţinut că secţiunea centrală a mişcării, aşa-numita dezvoltare tematică, este conţinută toată într-o monumentală cadenţă a pianului solist. Repriza aduce pilonii principali ai temei sub forma unui coral de alămuri foarte sumbru. Este prima apariţie în lucrare a elementului funebru care se va dezvolta în părţile a III-a şi a IV-a.

 Cea de a doua mişcare – Scherzo,Vivace –, virtuoză la superlativ, ar putea fi caracterizată drept o bacanală de spiriduşi. Urmează un Intermezzo amplu – Allegro moderato – în care pedalele de tromboni şi mersul apăsat al başilor creează impresia unui cortegiu funebru. Impresie înseninată pe alocuri de teme mai luminoase şi chiar de un episod în care tema cortegiului capătă o vagă alură de dans – dar e un dans visat, întrezărit parcă prin ceaţă. Alămurile ameninţătoare revin în Coda.

Finalul, Allegro tempestoso, începe şi se termină ca un vârtej tumultuos şi feroce – percutant şi înverşunat. În centru, o melodie repetitivă pe fondul unor başi apăsaţi readuce imaginea cortegiului mortuar, luminat pe alocuri de momente visătoare ce trimit gândul spre o lume mai bună...

Şostakovici (1906-1975) a compus cea de a Şasea Simfonie a sa (op. 54 în si minor) în anul 1939. Era un moment de cumpănă: Europa aflată în prag de război, Uniunea Sovietică zguduită de un recent val de teroare stalinistă, Şostakovici însuşi reechilibrându-se după şocul criticilor acerbe de formalism, de care scăpase graţie Simfoniei sale a Cincea – după de fusese la un pas de a-şi pierde libertatea, dacă nu chiar viaţa.

Toate acestea explică o anume oscilaţie în deciziile compozitorului. Proiectase iniţial o simfonie „Lenin” cu cor şi orchestră dar, practic, a compus muzică de cameră şi o ... suită de jazz. La rândul ei, Simfonia a VI-a surprinde prin caracterul ei neunitar: începe tragic şi termină cu accente de music-hall, fără tranziţie între extreme. Compozitorul şi-a explicat intenţiile astfel: „În ultima mea simfonie, predomină muzica de tip contemplativ şi liric. Am dorit să exprim în ea ideile de primăvară, bucurie, tinereţe”.

Lucrarea are trei părţi, prima fiind un Largo care durează cât celelalte două la un loc. Mişca-rea desfăşoară o structură tripartită: prima secţiune are două teme înrudite, caracterizate – prima – printr-un salt ascendent şi cealaltă, printr-unul descendent. Ele se îmbină şi se dezvoltă melodic ducând la culminaţii spectaculoase. Secţiunea centrală, foarte amplă, are o temă proprie expusă de cornul englez şi caracterizată printr-o terţă oscilantă, când minoră, când majoră. Împreună cu derivatele ei, ea se dezvoltă „cu peripeţii” pentru ca, în ultimele minute ale mişcării, să revină temele primei secţiuni într-o variantă condensată, concluzivă.

Aşa cum spuneam, între meditaţia destul de sumbră a primei părţi, şi veselia celorlalte două nu există o tranziţie. Dar Şostakovici a ştiut să evite ruptura flagrantă creând o unitate de nuanţă: partea I se stinge în pianissimo iar Allegro-ul următor începe foarte senin, dar tot în pianissimo. Acesta este un scherzo delicat, având însă în centru un Trio contrastant, cu accente dure aproape groteşti care întunecă atmosfera, micşorând distanţa afectivă faţă de partea I.

Finalul, Presto, este un galop strălucitor, cu un ritm iniţial ce evocă – mucalit – uvertura la „Guillaume Tell” de Rossini, în timp ce frenezia finală nu e departe de exploziile dansante din filmele hollywoodiene. Forma este cea a unui rondo cu două cuplete. La premiera din noiembrie 1931, acest final a fost bisat.

În ansamblu, lucrarea conţine o muzică vibrantă, de mare frumuseţe, iar consistenţa melodică şi măiestria conducerii discursului muzical sunt demne de compozitorul genial care a fost Dmitri Şostakovici.

PROGRAM

Luni, 2 septembrie, ora 20.00     

MARI ORCHESTRE ALE LUMII

Sala Palatului

ORCHESTRA SIMFONICĂ DIN  LONDRA

GIANANDREA NOSEDA dirijor

DENIS MATSUEV pian

Nikolai Rimski-Korsakov – Preludiul operei „ Legenda oraşului invizibil Kitej”

Serghei Prokofiev – Concertul nr. 2 în sol minor pentru pian şi orchestră, op. 16

Dmitri Şostakovici – Simfonia a VI-a în si minor, op. 54