Pânza

În ultimele zeci de secunde ale Simfoniei nr. 4 de Şostakovici, interpretate de Berliner Philharmoniker sub bagheta lui Sir Simon Rattle, ai senzaţia că în faţa ochilor tăi se construieşte cu acribie, cu migală, o pânză străvezie de sunete; finalul acesta îmbracă implacabil vechea sală a congreselor Partidului Comunist şi după el, în ciuda aplauzelor entuziaste, nu mai urmează nimic.

Nici n-avea cum – într-o conferinţă de presă care a precedat spectacolul, dirijorul precizase deja că nu va fi niciun encore: „Să ne ierte publicul bucureştean că nu vom putea oferi un bis. Marşul funebru care încheie Simfonia a IV-a, acest tablou lugubru, iernatic, atât de meditativ, nu ne permite asta”.

Ca să descrii spectacolul oferit de Berliner Philharmoniker şi Simon Rattle în cadrul ediţiei de anul acesta a Festivalului „George Enescu” ar trebui să se inventeze nişte cuvinte – „perfect” şi variaţiunile nu par a fi suficiente. A fost, de fapt, o întâmplare cu-adevărat miraculoasă prezenţa acestei orchestre la Bucureşti, după o negociere de 15 ani (sau or fi fost 18?). Se poate să fi fost piesa de rezistenţă a Festivalului – momentul cel mai cel din toate cele 22 de zile ale ediţiei 2015; nu ştim asta încă şi, la drept vorbind, nici nu contează. Ce ştim e că Berliner Philharmoniker e o orchestră cu sunet magistral, o orchestră care e atât de bine alcătuită în resorturile ei că nu poate da greş. Viorile au sunat ca una pe tot parcursul serii – iar acesta ar trebui să fie un argument hotărâtor chiar şi pentru urechi neantrenate în ale muzicii.

Iar Rattle, ei bine, Rattle, e cu adevărat un personaj: un şaman, un vrăjitor care cere ce-i mai bun de la orchestra sa. Trăieşte cu toţi porii ceea ce dirijează, iar tremolo-ul controlat al mâinii e menit să sporească amploarea, desfăşurarea de forţe. Dar cel mai convingător e atunci când trage – da, trage – sunetul orchestrei, cu mâna stângă, înspre el. Poate trage şi sufletul instrumentiştilor, n-avem de unde şti, dar realitatea e că pânza de sunete e ţesută magistral.

Interpretarea Simfoniei nr. 4 de Şostakovici a fost, deci, impresionantă şi a pus în evidenţă toate calităţile unei orchestre de asemenea calibru; dar eu m-am bucurat peste măsură şi de prima parte, când orchestra a cântat, pe alocuri entuziast, şugubăţ, pe alocuri, tragic, profund, măreţ, Variaţiunile pe o temă de Frank Bridge, compusă de Benjamin Britten ca un tribut, o formă de afecţiune şi admiraţie, pentru profesorul său.

Fiecare dintre cele zece variaţii ale lucrării trimite astfel la o anume trăsătură de personalitate a lui Frank Bridge, care i-a fost mentor lui Britten începând cu 1927: Adagio reprezintă caracterul integru al profesorului; Marşul – energia; Romanţa – farmecul; Aria Italiana – umorul; Bourrée classique – tradiţia; Valsul vienez – entuziasmul; Moto perpetuo – vitalitatea; Marşul funerar – compasiunea; Imnul – reverenţa, respectul lui Britten faţă de Maestru, iar admiraţia reciprocă apare în Fuga şi finalul compoziţiei, interpretate pentru prima dată, în 1937, în cadrul Festivalului de la Salzburg. 78 de ani mai târziu, tot un public de Festival s-a bucurat de legătura Britten-Bridge – iar introducerea aceasta colorată, afectivă, a deschis drumul pentru intensitatea din partea a doua a concertului.

Desigur, „precizia nemţească” e un stereotip – şi încă unul care, după atâtea folosiri, aproape că-i de evitat – dar orchestra asta berlineză nu e numai precisă şi perfectă; are suflet. Iar sufletul şi sunetele fac minuni împreună, sub mâna vrăjitorului care le aduce, cu un gest, laolaltă. Dirijează cu ochii, cu părul, cu gura Sir Simon Rattle – e vie şi foarte explicită tehnica sa de a conduce orchestra – iar la sfârşit îi citeşti pe buze mesajul către instrumentişti: „Beautiful, it was beautiful”. Şi-i citeşti şi bucuria de a se afla în faţa unei săli care îl aplaudă cu zâmbet, cu entuziasm, în picioare.

Magie de Enescu, asta se întâmplă zilele astea în Festival: dirijorul sărută mâna unei doamne, după ce-i primeşte buchetul cu flori roz, îşi prezintă mândru aproape fiecare membru al orchestrei şi părăseşte scena entuziasmat. Entuziasmul acesta, sper, o să-i aducă pe toţi înapoi – cu tot echipamentul lor de 11 tone, cel mai greu din Festival. N-am prea mult de aşteptat. A doua zi vine confirmarea: Berliner Philharmoniker va reveni la Bucureşti la ediţia din 2019 a Festivalului.

Citeşte şi:
A început bucuria!
Zubin Mehta şi istoriile Festivalului

Ediţia 2013 – mici istorii:
Întrebarea Luizei
O simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Malkovich şi „comedia infernală” din faţa uşii Ateneului