„Paradoxul“ Celibidache

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dirijorul Sergiu Celibidache (1912-1996) FOTO Fundaţia Sergiu Celibidache
Dirijorul Sergiu Celibidache (1912-1996) FOTO Fundaţia Sergiu Celibidache

Pe 28 iunie 2012 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi dirijori ai secolului trecut – Sergiu Celibidache.

Articol realizat de: Despina Petecel Theodoru

La sfârşitul oricărui concert dirijat de Sergiu Celibidache, pe care nu-l poţi urmări decât cu respiraţia tăiată – chiar dacă asculţi înregistrările realizate de case discografice de prestigiu, precum EMI, Decca, Deutsche Gramophon – eşti tentat să exclami pur şi simplu: „Incredibil! Colosal! Fenomenal!“ 

Din seria faptelor de cultură de care am beneficiat înainte de 1990 şi pe care le-a reţinut memoria mea afectivă se desprinde, cu valoare simbolică, prezenţa la Bucureşti, în 1978, a maestrului Sergiu Celibidache – dirijor german de origine română, rezident în Germania din 1936. Celebritatea l-a transformat într-un personaj legendar, despre care circulau zvonurile cele mai contradictorii: nebun, genial, iniţiator al unei teorii sofisticate, fenomenologice, a actului dirijoral, muzicianul excesiv de intransigent, adversar înverşunat al înregistrărilor, omul capricios, insuportabil, cu reacţii imprevizbile...

„MUZICA ESTE SAU NU ESTE!“

Şansa de a asista la memorabilele concerte şi conferinţe susţinute în 1978 la Ateneul Român, de către „legenda“ în carne şi oase, mi-a permis să decodific nemijlocit unele dintre zvonuri. Astfel am constatat că „nebunia“ avea legătură cu „exaltarea intelectului“, ca „dar al zeilor“, conform semnificaţiei termenului grecesc mania, în afara căreia nu eşti decât un meşteşugar abil, nu însă şi creator înaripat; „excesul de intransigenţă“ oglindea de fapt soliditatea ştiinţei muzicale şi aspiraţia spre perfecţiune, pe de o parte, iar pe de altă parte, polivalenţa culturii sale în domeniul filosofiei, matematicii, metafizicii, psihologiei - norme respectate şi transmise riguros, fără concesii; „capriciile“ lui Celibidache generau reacţii imprevizibile, insuportabile numai din partea celor care nu înţelegeau explicaţiile legate de detaliile de limbaj componistic, indispensabile în stabilirea exactă a „sensului frazei muzicale“. În viziunea lui,  „începutul frazei trebuie să fie corelat cu sfârşitul ei“, iar despre o piesă „ştim că se apropie de final, când acesta deţine promisiunea începutului...“.  

Pentru Sergiu Celibidache – un veritabil magician al baghetei, paradoxal, fermecător, intransigent, generos şi, totuşi, de o stricteţe frisonantă, cu temperament eruptiv şi duioşii sublime - nu există miracol în muzică, după cum nu exista muzică frumoasă sau urâtă. Obişnuia să spună „muzica este sau nu este!“. 

LĂSA MUZICA „SĂ SE TRANSFORME“

Ceea ce-l interesa în mod particular era ca muzica - pe care nu o dirija, ci o lăsa „să evolueze, să se transforme“ - să-i ofere un material logic înlănţuit, astfel încât, în orice moment al devenirii ei, să ştie „de unde vine şi unde se duce“. Conform teoriei fenomenologice, pe baza căreia şi-a clădit propriul sistem dirijoral, fascinant dar şi împovărător pentru unii instrumentişti, Celibidache le sugera invariabil, tuturor, „să reacţioneze spontan la ceea ce aud“, la ceea ce „este funcţional şi necesar“ şi nu la nuanţele de piano sau forte etc., indicate în partitură. Cu alte cuvinte, muzicianul trebuie să urmărească şi să deceleze esenţa compoziţiei în care sunt încorporate experienţele şi sensibilitatea autorului, nu aparenţa semnelor grafice. 

A CELEBRAT MEREU FIINŢA IDEALĂ A MUZICII 

Prin gândirea sa muzicală, Sergiu Celibidache a anulat rigiditatea falselor graniţe şi ierarhii dintre compozitor, operă, dirijor şi instrumentişti, dintre obiectul şi subiectul actului creator-interpretativ, topind individualităţile în masa compactă a generalului şi demonstrând că „individualul nu este altceva decât o condensare de generaluri“, după cum spunea Constantin Noica.

Indiferent dacă dirija Bach, Händel, Mozart, Beethoven, Bruckner, Debussy, Enescu ori Stravinsky, la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin, la cel al Filarmonicii din München – al cărei director general a fost din 1979 şi a cărei faimă mondială i se datorează – sau la pupitrele altor orchestre cu tradiţie, Sergiu Celibidache a celebrat mereu fiinţa ideală a Muzicii.  

În deplină comuniune/complicitate cu instrumentiştii, Maestrul „Celi“ încerca să pătrundă în interiorul minţii compozitorilor, refăcând procesul de creaţie în sens invers faţă de cel imaginat de ei: „Nu de la experienţă în căutarea notelor, ci de la note în căutarea experienţei.“ 

De aceea, sub bagheta sa, orice ansamblu orchestral pare un freamăt infinit în care fiecare timbru instrumental izvorăşte din precedentul, anticipându-l totodată pe următorul, sunetele au consistenţă, prestanţă, dar şi rotunjimi şi moliciuni neobişnuite, iar crescendo-urile nu se mai dezvoltă prin acumulări exterioare de tensiune, emfatice, adesea disproporţionate ca intensitate, ci prin aglutinări lăuntrice, puse în mişcare de însăşi forţa germinativă a muzicii. 

Născut în 1912, la Roman, Sergiu Celibidache a studiat filosofia şi matematica la Universitatea din Bucureşti, apoi compoziţia şi dirijatul la Academia de Muzică din Berlin. 

A dirijat Filarmonica din Berlin între 1945 şi 1952, ţinându-i locul lui Wilhelm Furtwängler şi impunându-se prin extraordinara exigenţă artistică, nu întotdeauna comodă pentru oamenii cu care lucra. În 1954, membrii Filarmonicii l-au ales pe Herbert von Karajan ca dirijor pe viaţă – o mare deziluzie pentru Celibidache.

În 1979 a devenit dirijor permanent al Filarmonicii din München, poziţie pe care a ocupat-o până la moarte. În această perioadă, ansamblul a devenit una dintre cele mai bune orchestre simfonice din lume.

A decedat pe 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, din Franţa.

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite