Pe urmele maestrului Jurowski

10 septembrie 2019, Benjamin Franklin, colţ cu Nicolae Golescu. Pauză de cafea până la ora 16 când trebuie să mă prezint la hotelul Hilton pentru a o întâmpina pe soprana Lise Davidsen, apoi la ora 19, prezentă la aeroport pentru a-i aştepta pe ceilalţi solişti care vor cânta alături de Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Române.

Aşa se desfăşoară o fărâmă dintr-o zi ca însoţitor al festivalului George Enescu. Stăteam să mă gândesc la sfârşitul săptămânii ce a trecut la faptul că atunci când am primit programul cu soliştii şi orchestrele pe care trebuie să le însoţesc, îmi păreau doar nişte nume înşirate într-un tabel. Deşi muzica mi-a fost prietenă încă de mică, de când am început să studiez vioara, am realizat că sunt multe lucruri de învăţat, iar festivalul e numai bun în împlinirea acestui aspect.

Prima sarcină a fost să însoţesc Orchestra Radiodifuziunii din Berlin, care a susţinut două concerte la Sala Palatului, ambele dirijate de maestrul Vladimir Jurowski. Toată Sala Palatului răsuna. Mângâierea arcuşului pe coardele viorilor, gamele şi arpegiile oboaielor, trompetelor, vocalizele sopranelor, toate formau amalgamul de bucurie ce ne-a cuprins pe toţi.

Maestrul Jurowski stătea înaintea concertului în cabina care i-a fost alocată, bându-şi ceaiul şi meditând, acest ,,ritual" fiind necesar concentrării, dar mai ales eliberării acestuia de lumea reală şi instalării modului CONCERT. Înainte să înceapă concertul, după ce forfota de pe hol se risipea, iar orchestra intra pe scenă, maestrul ieşea din cabină, îmbrăcat în costum, cu bagheta în mână, părul pieptănat pe spate, având postura dreaptă. Stingea lumina în cabină, încuia, iar cheia şi-o ţinea mereu în buzunarul sacoului. Păşea ferm, dar hotărât, intrând serios pe scenă. Fantastic de-a dreptul sentimentul.

Uneori părea supărat, dar cine ştie câtă muzică îi adăposteşte mintea-i labirintică? Acum este clar. Nu acceptă neseriozitatea. Ori îţi vezi de treabă şi te chinui ca totul să iasă perfect, ori nu mai faci nimic.

La sfârşitul concertului ieşea satisfăcut de pe scenă, aşteptat fiind întotdeauna de paharul de apă pe care îl bea pe nerăsuflate. Intra din nou în scenă zâmbind şi culegând mulţumit ropotele de aplauze interminabile ce răsunau până în spatele scenei. Iar pentru noi, voluntarii, chiar dacă în timpul concertului stăteam tot în backstage, fiind mereu la dispoziţia artiştilor, am avut privilegiul de a privi pe un ecran concertul şi de a-l asculta live, dar mai mult decât atât, am stat alături de soliştii care urmau să performeze, unii mai emoţionaţi, alţii intrând curajoşi, fiind pentru a suta sau a mia oară pe scenă.

Acum, după trei zile de repetiţii, concerte, emoţii intense, am realizat ce lucruri minunate poţi trăi, fără să fii cineva de renume, ci un simplu student care a venit curios la festival, să însoţească artiştii.

Triştiu Maria Angela