PORTRET Dirijorul Iosif Ion Prunner şi impresionantul său arbore genealogic: „Bunicul, tata şi cu mine simţeam că facem parte din alte constelaţii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Iosif Ion Prunner
Iosif Ion Prunner

Dirijorul Iosif Ion Prunner (63 de ani) îi călca pe urme tatălui său, pianistul Iosif Prunner Jr., debutând încă de la vârsta de 14 ani, pe scena Ateneului Român. Dirijor şi pianist, acesta a concertat pe marile scene ale lumii, conducând, începând cu 1997, Corul Filarmonicii „George Enescu“. În cadrul festivalulului „George Enescu“, Iosif Ion Prunner dirijează pe 5 septembrie, la Sala Palatului.

Iosif Ion Prunner s-a născut în Bucureşti, pe 9 ianurie 1956, într-o familie ale cărei rădăcini artistice se întind până la marele contrabasist Joseph Prunner care, în 1909, părăsea Austria în favoarea României, la rugămintea a nimeni altuia decât George Enescu, pentru a deveni primul contrabasist al Filarmonicii.

Arborele genealogic al familiei ne dezvăluie şi alţi membri cu înalte preocupări intelectuale, de la bunicul său, generalul I.C. Pârâianu, care a fost profesor de istorie la Şcoala Militară, la unchii săi, scriitorul Alexandru Mitru şi dirijorul Constantin Silvestri, văr primar de-al tatălui. Acesta din urmă, alături de tată şi de bunicul Joseph Prunner, i-au insuflat pasiunea pentru muzică încă de mic copil, dirijorul întărind această idee, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, din 2017, când spunea că în el  „s-au adunat, de fapt, tradiţia unei familii de muzicieni, dar şi cea a unei vechi familii de ctitori de biserici şi mănăstiri, de intelectuali cu preocupări deosebite în ale filosofiei, dreptului, dar şi în ale scenei teatrale şi condeiului: familia Pârâianu, pe linia mamei“.

Ani mai târziu, în 1991, avea să înfiinţeze Fundaţia şi Orchestra de cameră „Constantin Silvestri“, în 1996 devenind directorul Concursului internaţional de dirijat cu acelaşi nume. Asta şi pentru că l-a cunoscut pe marele muzician chiar „în timpul carierei sale fabuloase pe care a făcut-o în Anglia în anii ’60. Evident că a fost un model pentru mine, m-a influenţat mult“.

Familia i-a arătat, aşadar, încă din frăgezimea vieţii, că drumul său avea să fie muzica. În adolescenţă îl descoperea pe Goethe datorită bunicului care i-a dezvăluit „plurivalenţa marelui poet, inclusiv aplecarea către muzică“, atât el, cât şi Jean Jacques Russeau compunând. În orice caz, Iosif Ion Prunner a captat tot, astfel, că la 17 ani, era solist pe afiş. Era anul 1973, când în cadrul Festivalului Republican de Artă interpreta un concert de Mozart. Puţin mai târziu, când era încă student, a apărut o nouă şansă memborabilă: a cântat sub bagheta lui Sergiu Celibidache.

Primele repetiţii de la cinci ani

Iosif Ion Prunner a început să studieze pianul încă de la vârsta de cinci ani, studiu care venea ca un lucru firesc, într-atât de mult încât „nici nu mai ştiu când am învăţat notele şi când am început să cânt după partituri. Mama mă supraveghea discret, pentru că şi ea ştia să cânte la pian“. Deşi tatăl era ocupat cu concertele de la Ateneul Român şi cu orele pe care le preda la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“ şi la Conservator, el a fost cel care l-a făcut să iubească muzica şi, mai ales, pianul. Îl ducea adesea la concerte la Ateneu. Uneori  mai aţipea, după cum mărturisea în acelaşi interviu pentru „Weekend Adevărul“, însă era copil, iar concertele începeau târziu pe atunci, de la ora 20.00. 

„Unele concerte se terminau mult după ora 11.00 noaptea şi mă întrebam uneori cu ce şi cum ajungea lumea acasă. Nu exista mijloc de transport la ora aia. Dacă era programat Oratoriul «Anotimpurile» de Joseph Haydn, cu cele trei ore şi trei sferturi de muzică, plus pauza de 30 de minute, atunci concertul se termina după miezul nopţii.“

Iubirea pentru Brahms şi imperativul tatălui

În copilărie îi plăcea mult Brahms care i-a rămas pliat pe suflet, simţind, atunci când cântă la pian, ceva senzorial. „La fel şi când dirijez. E o încărcătură specială, este ca o contopire, de unde se termină degetul tău şi unde începe clapa pianului sau coarda viorii.“                                                                                                                                                   (Foto dreapta sus: Marius Dumbrăveanu)

Revenind la formarea marelui dirijor, tatăl nu a intervenit prea mult în process, dându-i sfaturi în special înaintea vreunei audiţii sau a unui concert. În rest, părinţii îl lăsau pe mână profesoarei Zoe Popescu-Şarpte. „Şi bine făceau!“, după cum exclama acesta. Apăruseră deja conflictele de idei cu tatăl său pe teme legate de muzica clasică. Dirijorul îşi aminteşte în special un imperativ de-al tatălui, conform căruia întotdeauna dirijorul sau interpretul trebuie să încerce să ajungă la înălţimea compozitorului. Nu invers, calea facilă, de a-l coborî pe compozitor la nivelul său.

„«Tu trebuie să te duci, să te ridici la compozitor, nu el vine la tine. Pe Beethoven şi Mozart nu trebuie să îi cânţi ca un copil. Zi de zi trebuie să te gândeşti că trebuie să te ridici la nivelul lor, nu tu să cobori compozitorul la nivelul tău de putinţă fizică, mentală şi de înţelegere!», îmi spunea tata. Dacă nu abordai repertorii dificile, dacă nu studiai şi nu participai la concursuri şi recitaluri, nu exista acea provocare şi rămâneai în urmă. Sau pur şi simplu pierdeai startul“.

„Niciun Prunner nu a avut impactul mediatic pe care le-au avut alte nume“

Iosif Ion Prunner a colaborat cu mari artişti internaţionali, precum Maria Fotino, Sergiu Comissiona, Daniel Barenoim, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu sau Michel Plasson, şi cu orchestre de prestigiu, precum Orchestra Naţională a Franţei, Filarmonica din München, Filarmonica „Arturo Toscanini“, Orchestra Festivalului din Varşovia, Orchestra Filarmonică din Londra, Orchestra Naţională a Cataluniei, Filarmonica din Ostrava, Orchestra Capitole Toulouse. În legătură cu acest aspect, dirijorul puncta că lângă astfel de personalităţi resimţea degajare şi normalitate, fără să se simtă vreo clipă tratat „ca un muzician din România, ci am vorbit de la egal la egal.“

„Nu am avut trac, nu m-am simţit inferior şi nici măcar afectat de condiţia umilă involuntară de muzician rămas în România, nu eram complexat, ci dimpotrivă, sigur pe mine, spontan, concis. Sincer, bunicul, tata şi cum mine simţeam că facem parte din alte constelaţii, deşi niciun Prunner nu a avut impactul mediatic, promovarea, notorietatea pe care le-au avut alte nume şi pe care le-am fi meritat. Dimpotrivă, am fost daţi la o parte, ţinuţi deoparte şi… departe“.
Imagine indisponibilă

Comunismul şi dorinţa de a emigra

În comunism, Iosif Ion Prunner şi-ar fi dorit să participle la concursurile internaţionale de pian şi de dirijat, însă regimul nu îi permitea. Familia sa cu origini „nesănătoase“- erau neam de boieri-, „petele“ lăsate de bunicul şi tatăl său plasau mereu invitaţiile din străinătate sub un mare semn de întrebare. Pentru că dezvoltarea carierei sale stătea sub semnul unor capricii ale mai marilor din regimul opresiv, Prunner s-a gândit să plece pentru totdeauna, asta mai ales în contextul în care simţea o mare nedreptate şi o mare umilinţă după ce refuzase de două ori să colaboreze cu Securitatea. Odată pus gândul, s-a dus la Gogu Rădulescu, vicepreşedintele Consiliului de Stat, pe care îl cunoştea ca pe un apropiat al artiştilor. Era octombrie 1989. 

Parcă intuind că regimul avea să cadă, Rădulescu i-a spus să mai aştepte puţin. Aveau să vorbească după Congresul XIV. „«Să vedem cum se mai mişcă lucrurile». Eram dezamăgit, dar nu aveam de unde să ştiu ce se va întâmpla după două luni, dar poate el bănuia ceva.“

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite