Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român: "Sunt nelipsit din Festivalul George Enescu"

Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român, mărturiseşte pentru Adevărul că nu a lipsit până acum de la Festivalul Enescu, chiar de la înfiinţare.

Ce înseamnă Festivalul „George Enescu“ pentru dumneavoastră?

Radu Boroianu: Enorm de multe lucruri. Am amintiri excepţionale. N-aş spune că sunt chiar un meloman, dar sunt un mare iubitor de muzică, da. Poate nu am, atât cât mi-aş fi dorit, timpul şi cunoaşterea de pătrundere a tuturor segmentelor muzicale. Am, însă, pasiunile mele. Sunt nelipsit din Festivalul „George Enescu“ de la prima sa ediţie. 

La ce concerte aţi participat în cadrul primei ediţii a festivalului?

Oistrah, ţin minte cu osebire. (n.r. – Pe  4 septembrie 1958, la Ateneul Român, dirijorul George Georgescu, împreună cu Yehudi Menuhin şi David Oistrah deschideau primul Festival „George Enescu“ prin Concertul în re minor pentru două viori şi ansamblu de corzi, de Johann Sebastian Bach.) Momentul acela mi s-a părut ieşit din comun. Festivalul „Enescu“ s-a bucurat de o faimă extraordinară. Românii au avut întotdeauna compozitori, dirijori şi instrumentişti de mare ţinută. Publicul bucureştean este remarcabil. Singura notă încă negativă este că nu avem o altă sală de concerte, în afară de Ateneu. 

Ce repertoriu şi ce compozitor preferaţi?

Mi-e greu să spun. Poate muzica secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Nu pot să nu-i menţionez pe marii Mozart, Beethoven, Bach, chiar pe preclasici, oprindu-mă, poate, mai mult asupra literaturii pianistice a epocii romantice. Şi epoca lui Enescu, bineînţeles, mergând până la marii compozitori moderni români. De la anul, prin Institutul Cultural Român îi vom promova pe Paul Constantinescu, Mihail Jora, Aurel Stroe şi Pascal Bentoiu. Nu o să uit niciodată premiera bucureşteană a „Hamlet“-ului lui Pascal Bentoiu (n.r. – 26 septembrie 1975, la Opera Română din Bucureşti), un spectacol de operă modernă remarcabil. Şi printre cei tineri sunt artişti remarcabili, ţin legătura cu Lucian Meţianu şi cu Dan Dediu. Acum vreo 30 de ani, când Adrian Iorgulescu îşi dedica timp mai mult pentru compoziţie, mi se părea un compozitor de viitor. 

Aţi studiat vreun instrument?

Nu, am încercat când eram puşti. Eram în casa bunicului meu, noi fuseserăm daţi afară din casele noastre, iar la bunicul meu se găsea un pian. Familia, cu toate necazurile epocii, a încercat să ne înveţe să cântăm la pian pe mine şi pe verii mei. Din păcate, izbânda a fost cu totul minoră. În perioada aceea, i-am întors paginile într-un concert, într-un matineu la Ateneu, unei pianiste care avea să facă o strălucită carieră şi care e şi astăzi o profesoară remarcabilă: Krimhilda Cristescu. De atunci, pianul, într-un fel, e instrumentul meu favorit. 

Dintre lucrările lui Enescu, pe care le preferaţi?

„Suita“ şi „Vox Maris“  (sigur, în interpretarea cu totul inegalabilă a lui Celibidache), şi „Rapsodia“. Sunt şi câteva sonate foarte interesante. 

Ce recomandări puteţi face din programul acestei ediţii?

O să încerc să merg la cât mai multe concerte. Când n-am să pot, o să regret. Ultima ediţie a fost una destul de excesivă, cu toate că au fost lucruri remarcabile. De data aceasta observ că este cu adevărat o ediţie Enescu. Sigur, se împlinesc 60 de ani de la moartea lui, dar dincolo de asta, sunt concerte impresionante. Sunt şi recitaluri şi concerte camerale excepţionale. 

În ce mod susţine ICR festivalul?

În varii moduri. Aducem şi un aport oarecare material. Ştiam cu un an înainte că se doreşte să se deschidă această ediţie cu Orchestra de Tineret. Noi am susţinut dinainte turneul acesteia prin Europa, tocmai pentru a adăuga la faima deja creată o faimă suplimentară, pentru ca debutul festivalului să fie cu adevărat onorant. Am mai făcut, împreună cu alţi colegi din institut, unele mici acorduri fine în ceea ce priveşte contribuţia noastră. De la anul doresc ca toate reprezentanţele ICR să fie tot timpul gazda tuturor festivalurilor importante organizate în România. Trebuie să se facă mult mai bine cunoscute toate aceste festivaluri. Vorbim despre Festivalurile „George Enescu“, de Teatru de la Sibiu, de TIFF. Toate manifestările internaţionale organizate în România trebuie să-şi găsească, într-un fel, casa în sediile noastre din străinătate, în aşa fel încât, la rândul nostru, să facem o activitate mai profundă de popularizare a acestor reuşite româneşti. 

Nu ar trebui să existe o strategie la nivelul instituţiilor prin care să se sprijine tot ce e legat de Enescu?

Noi nu avem asta în domeniul nostru legal de activitate, dar vorbesc de faptul că autoritatea, la modul generic, nu se lasă convinsă încă de faptul că, în general, creativitatea este un motor al civilizaţiei, al societăţii şi, până la urmă, un motor economic. Din această pricină, au un fel de reţinere de natură bugetară şi pun de multe ori în situaţie proastă instituţiile care sunt mai active decât pot să demonstreze, dar care nu au mijloace de intervenţie. Noi am susţinut un turneu anul acesta, care avea drept scop adunarea de fonduri pentru a se restaura casa familiei lui Enescu de la Mihăileşti. 

Steaua lui Holender

Aţi fost ambasador în Elveţia, aţi avut şi alte activităţi în afara ţării. Aţi simţit că acest festival contează pentru imaginea României?

Evident. E foarte uşor să îţi faci aprecierea singur şi să spui ce grozav festival ai făcut. Aprecierea că este unul dintre cele trei-patru festivaluri de muzică din lume aparţine străinătăţii. Dacă la început se aminteau vârfurile festivalului, cum era normal, de data aceasta, festivalul este privit ca un întreg. Acest lucru trebuie să ne bucure şi să ne facă să nu dăm înapoi. 

Aveţi o legătură deosebită cu Ioan Holender 

De curând, am avut ocazia să iau parte la un eveniment emoţionant: o aniversare de 80 de ani a domnului Holender, care e sufletul ultimelor ediţii ale  Festivalului „George Enescu“ şi un om remarcabil. Evenimentul a fost organizat la ambasadă, cu ajutorul  reprezentanţei noastre de la Viena. Acolo l-am văzut pe domnul Holender foarte emoţionat, în momentul în care Institutul Cultural Român (ICR), prin  intermediul meu, i-a înmânat toate actele doveditoare că,  din  acel moment, o stea pe cer se numeşte Ioan Holender. Există posibilitatea, prin Observatoarele Astronomice care s-au înscris într-o asociaţie, ca din puzderia de stele, care încă nu poartă nume să poţi să îţi cumperi una. E ceva comercial în spate, dar  cu încărcătură simbolică. Am ţinut să subliniez  că lucrurile acelea se datorează, cu precădere, efortului  senzaţional pe care l-a făcut, alături de colaboratorii săi din România, pentru ca Festivalul „Enescu“ să devină unul dintre cele trei-patru mari  festivaluri muzicale din lume. Ideea i-a aparţinut Irinei  Cornişteanu, directoarea noastră de la Viena. 

“De data aceasta observ că este cu adevărat o ediţie Enescu. Sigur, se împlinesc 60 de ani de la moartea lui, dar dincolo de asta, sunt concerte impresionante. Sunt şi recitaluri şi concerte camerale excepţionale

Studii de artă teatrală

Radu Boroianu s-a născut pe 20 septembrie 1942, în Bucureşti, într-o familie de jurişti şi politicieni liberali. În 1968 a absolvit Facultatea de Regie din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti. A deţinut funcţia de director adjunct la Teatrul Ţăndărică, între 1984 şi 1989. S-a înscris în PNL în februarie 1990, iar trei ani mai târziu a devenit vicepreşedinte. A fost numit, în 1997, ambasador al României în Elveţia, de unde s-a întors în 2001. Din aprilie, anul acesta, este preşedintele Institutului Cultural Român (ICR).