Recital cameral cu mezzosoprana Joyce DiDonato şi pianistul David Zobel, la Ateneu

Mezzosoprana Joyce DiDonato

Luni, 2 septembrie, de la ora 17.00, în seria Recitaluri camerale, la Ateneul Român, vor evolua mezzosoprana Joyce DiDonato şi pianistul David Zobel care vor interpreta lucrări de Haydn, Mozart, Bellini, Rossini, Berlioz, Hahn.

Text de Olga Grigorescu

Drama Ariannei, prinţesa cretană părăsită de iubitul ei, Tezeu, pe insula Naxos, după ce-l ajutase să omoare minotaurul, i-a atras pe mulţi compozitori, de la Claudio Monteverdi la Richard Strauss. Haydn (1732-1809) a conceput Cantata „Arianna la Naxos” prin anii 1789-1790 pe textul unui autor neidentificat. Este scrisă pentru voce, cu acompaniament de clavecin sau pian, dar, se pare, Haydn intenţiona s-o orchestreze. Cantata are două mari arii precedate de două consistente recitative, şi ceea ce caracterizează discursul este dramatismul intens, ilustrând stările sufleteşti ale eroinei. În prima arie, Arianna se trezeşte şi-l cheamă insistent pe iubitul ei, apoi începe să se teamă că el nu va mai veni. Pauze în liniile melodice, instabilitate armonică, alunecări bruşte în tonalităţi minore îi redau neliniştea. În cele din urmă, suindu-se pe o stâncă, vede corabia lui Tezeu îndepărtându-se şi realizează trădarea lui. Disperarea, furia, răzbat în cea de a doua arie a cantatei, o muzică de mare expresivitate.

 Atmosfera celor două arii extrase din opera „Nunta lui Figaro” de Mozart  (1756-1791) este cu totul alta. Îl auzim mai întâi pe Cherubino, pajul contelui Almaviva, un adolescent care se îndrăgosteşte mereu, dar mai ales de contesă căreia, în aria din actul al II-lea („Voi doamnelor care ştiţi ce e dragostea…”), îi mărturiseşte că nu înţelege ce i se întâmplă, că tremură şi arde totodată de dorinţa de a iubi. În actul al IV-lea, Suzana, deghizată în hainele contesei, cântă o serafică arie de dragoste „O, vino, nu mai întârzia” gândindu-se la logodnicul ei, Figaro. Vocea desenează linii melodice de o frumuseţe şi o graţie cum numai Mozart putea concepe.

Inspirată dintr-un roman al francezului François Baculard d’Arnaud, prima operă a lui Vincenzo Bellini (1801-1835), „Adelson şi Salvini”, a fost prezentată la producţia finală a studenţilor Conservatorului din Neapole în 1825, cu mare succes, dar apoi a căzut în uitare mai bine de 100 de ani. Cele 10 opere pe care le-a scris Bellini ulterior au marcat decisiv stilul bel-cantoului italian, cu lungi trasee melodice, elegante, urmate de înflorituri bogate. Romanţa „După întunecata furtună”, pe care Nelly, personajul feminin principal o cântă în actul I exprimând îngrijorarea pentru soarta iubitului ei, este cea mai cunoscută pagină din această operă de Bellini.

Urmează un moment contrastant, purtând semnătura compozitorului spaniol contemporan, Pablo Luna (născut în 1942), autor de operete şi numeroase zarzuele. Este un cântec exuberant, bogat ornamentat în stil flamenco, denumit „Eu vin din Spania”, extras din zarzuela „Băiatul evreu”, cu încurcate aventuri ce se petrec în Spania, Siria şi India.

Puţin cunoscută este şi opera „Otello” de Gioacchino Rossini (1792-1868), a cărei premieră a avut loc în 1816, cu 71 de ani înaintea versiunii, mult mai celebre a aceleiaşi drame, semnate de Giuseppe Verdi. Redescoperită destul de recent, opera lui Rossini, al cărui libretist a folosit un roman francez ce se depărta destul de mult de subiectul shakespearian, ne pune în faţa unui dramatism surprinzător pentru un creator ce excelase în zona comicului. Dacă primele două acte păstrează stilul operei seria, ultimul, al treilea, marchează intrarea într-o lume aproape romantică, plină de tensiuni. Aici iese în evidenţă rolul Desdemonei care cântă o admirabilă Arie a Salciei, nostalgică, acompaniată de harpă (în orchestră se aude chiar acest instrument), întreruptă de un recitativ neliniştit, în care eroina are presimţirea deznodământului tragic.

Legenda dramatică „Damnaţiunea lui Faust” după Goethe este una dintre cele mai importante creaţii ale lui Hector Berlioz (1803-1869) şi conţine pagini ce au devenit celebre. Printre acestea se află două arii ale Margaretei. Este mai întâi legenda „Regelui din Thulé” pe care ea o cântă în partea a III-a, visând la o mare dragoste precum cea a personajului pe care-l evocă, fidel până la moarte iubitei sale, şi aria din ultima parte, a IV-a, „Flacăra arzătoare a dragostei” unde, părăsită de Faust, îşi deapănă durerea. Aceste momente din lucrarea lui Berlioz, situată la graniţa între genul cantatei şi al operei, aduc parfumul unei epoci medievale, cu nuanţe modale, încărcate de intensă emoţie.

Reynaldo Hahn (1874-1947) a avut o bogată activitate artistică pe multe planuri şi o creaţie uriaşă în toate genurile, dar posteritatea a reţinut mai mult liedurile sale. Ciclul celor şase cântece intitulat „Veneţia”, compus în anul 1901, pe versuri în dialect veneţian, este străbătut de cantabilitate, cu iradiantă bucurie în faţa unei naturi generoase, dominate de poetice şi molcome ape, exaltând frumuseţea şi mai ales iubirea. Doar două scurte piese sunt ironice, aproape vorbite, făcând haz tot de dragoste. Titlurile cântecelor sunt: „Pe valurile adormitoare”, „Bărcuţa”,  „Avertisment”, „Blonda din gondoletă”, „Ce ruşine!”, „Primăvara”.

PROGRAM

Luni 2 septembrie    

ora 17. 00

Recitaluri camerale

Ateneul Român

JOYCE DiDONATO – mezzosoprană 

DAVID ZOBEL – pian

Joseph Haydn – Cantata „Arianna la Naxos”

Wolfgang Amadeus Mozart – Ariile „Voi che sapete” şi „Deh vieni, non tardar” din opera „Nunta lui Figaro”

Vincenzo Bellini – „Dopo l’oscúro némbo” din opera „ Adelson şi Salvini”

Pablo Luna – „De España Vengo”

Gioacchino Rossini – Aria „Assisa a pié d’un salice” din opera „Otello”

Hector Berlioz – Ariile  „Le Roi de Thulé” şi „L’amour ardente flamme” din „Damnaţiunea lui Faust”

Reynaldo Hahn – „Venezia”