Recitalul violonistului Dan Zhu şi al pianistului Gerhard Oppitz

Publicat: 15.09.2019 10:54

Ultima actualizare: 03.08.2022 07:59

Duminică, de la ora 11.00, în seria Recitaluri şi concerte camerale, la Sala Auditorium, de la Muzeul Naţional de Artă, va avea loc recitalul violonistului Dan Zhu şi al pianistului Gerhard Oppitz.

Text de Corina Bura

Sonata pentru vioară şi pian în Re major op.12 nr.1 de Ludwig van Beethoven (1770-1827), dedicată lui Antonio Salieri, a fost scrisă în anul 1789. Fiind un opus de tinereţe, este oarecum influenţat de clasicismul mozartian dar se pot remarca de la primele pagini puternicul contrast dintre cele două teme şi importanţa sporită acordată violonistului în raport cu pianul. Partea I-a Allegro con brio conţine un material deosebit de bogat. Forma de sonată se desfăşoară conform canoanelor clasice cu cele două teme principale legate printr-o punte; tranziţiile sunt îndelung pregătite în ce priveşte impunerea noilor tonalităţi apărând şi câteva idei armonice mai îndrăzneţe. Partea a II-a Tema con variazioni: Andante con moto, înlocuieşte clasicul Adagio şi este scrisă în tonalitatea dominantei, La major. Variaţiunile III şi IV se desfăşoară în tradiţionalele tonalităţi minore dar neaşteptata repartizare a materialului melodic între cele două instrumente a fost percepută ca neconvenţională pentru acea vreme. Partea a III-a, Rondo, Allegro, este construită pe linii melodice cu salturi şi arpegii. Cadrul armonic se mişcă spre tonalitatea omonimă, pe urmă pe o ambiguitate Fa major/re minor (întâlnită şi în prima mişcare), anticipând tranziţia spre Fa major din secţiunea C a Rondo-ului. Coda este bazată pe materialul fragmentat din rondo.

Suita „Impresii din copilărie” op. 28 de George Enescu (1881-1955) se dezvoltă pe baza unui program şi demonstrează, în plan pur muzical, o minuţioasă organizare a dramaturgiei cu reveniri tematice destul de libere; concret este vorba de trei celule caracteristice regăsite cu pondere diferită şi în combinaţii extraordinare de-a lungul celor 10 părţi-„imagini sonore”. Între mişcările I-II şi III-IV există pauze generale, restul pieselor fiind legate. Prima secvenţă deja devenită celebră, Le Ménétrier, (Lăutarul), frecvent cântată la bisuri, este scrisă pentru vioară solo şi este deja socotită, conform aprecierilor lui Pascal Bentoiu, ca evocarea unui „personaj internaţional, foarte ancorat în pământul străbun”. Din punct de vedere sonor, este un mic lied tripartit, cu o expoziţie, o lungă dezvoltare armonică a unicei teme şi o reluare aproximativ simetrică. Al doilea tablou, Vieux mendiant (Bătrânul cerşetor) este contrastant: un poco raucamente ma dolce e mesto… lamentoso, patetico... indicaţiile enesciene vorbesc de la sine „arătând enorma empatie a artistului” (P. Bentoiu). Tabloul III Ruiselet au fond du jardin (Pârâu în fundul grădinii) reprezintă un moment de reverie ilustrat printr-o muzică de o extremă plasticitate, foarte greu de prins într-o schemă, şi se continuă cu Tabloul IV, L΄oiseau en cage et le coucou au mur (Pasărea în colivie şi ceasul cu cuc pe perete). Autorul combină structuralul cu programaticul într-un lied ABA şi coda, care impune o analiză la nivelul aceloraşi celule de bază. Tabloul V, Chanson pour bercer (Cântec de leagăn), este o melopee amintind de ritmica unui colind desfăşurat într-o mare libertate. Tabloul VI, Grillon (Greierul), aparţine deja lumii visului, o melodie perfect diatonică imitată discret de pian. Tabloul VII, Lune à travers les vitres (Luna pătrunde pe geam), misterioasă, cu ecourile tardive ale cântecului de leagăn, sognando (visând) şi un motiv al lunii „îngheţate”. Tabloul VIII, Vent dans la cheminée (Vântul în horn), aduce o senzaţională transpunere onomatopeică a vuietului prin efecte violonistice de sul ponticello, flautando, glissando etc. Tabloul IX, Tempête au dehors, dans la nuit (Furtună afară, în noapte), nu este de fapt o furtună spectaculoasă ci una din visul copilului, respectându-se astfel atmosfera Impresiilor, sugerând spaima din mintea micuţului adormit. Finalul X, Lever de soleil (Răsărit de soare), reiterează fragmentat aluzii la formulările din mişcările anterioare în ambianţa dimineţii proaspete.

Karol Szymanowski (1882-1937) a scris ciclul Mituri op. 30 în anul 1915. E vorba de un ciclu de trei mici poeme pentru vioară şi pian inspirate din mitologia grecească: Fântâna Arethusei, Narcis şi Driade şi Pan, toate foarte originale din punct de vedere timbral şi mai ales tehnic. Coloritul lor este neobişnuit, rezultat dintr-o acumulare a unor variate tehnici care produc o paletă de tuşe subtile. Partea de pian, care realizează fascicule cu timbruri foarte divers colorate, se adaptează sunetului viorii, acesta din urmă evoluând mai tot timpul pe registre foarte înalte, completate cu flageolete şi tremolo. Cantilena şerpuitoare a viorii se combină cu progresii acordice neobişnuite creând o armonie sofisticată. Tripticul are trăsături ilustrative, programatice chiar. Dramaturgia se tensionează gradual devenind tot mai complexă, de la o imagine a primăverii (nimfa Arethusa este urmărită de zeul Alpheius, iar Artemis o scapă transformând-o într-o fântână), la portretul unui tânăr care se auto-adoră, Narcis, şi care moare neputându-se despărţi de chipul său oglindit în apă, până la un faun care „vânează” o nimfă în Driade şi Pan. Ultima parte este destul de diferită, frazele viorii sunând aproape hipnotic, imitând flautul lui Pan prin sunete armonice.

Citește și: Opera „Arminio“ de Händel, la Ateneu

Sonata în Mi bemol major pentru vioară şi pian, op.18 a fost scrisă de Richard Strauss (1864-1949) între anii 1887-1888. Deşi nu este considerată o „piatră de încercare” a literaturii violonistice, ea se cântă şi se înregistrează frecvent, fiind apreciată pentru lirismul ei şi pentru cerinţele tehnice pe care le impune ambilor interpreţi. Strauss a folosit pentru ultima dată formele clasice într-un opus cameral. Sonata are trei părţi şi o durată de aproape 30 de minute. Deşi lucrarea este scrisă într-o perioadă în care Strauss începe să fie influenţat de noile sonorităţi ale lui Liszt, Berlioz şi Wagner, ea rămâne ancorată în stilul tradiţional. Partea I-a Allegro ma non troppo se deschide cu un scurt solo de pian urmat de intervenţiile viorii care prezintă materialul tematic. Din punct de vedere formal, este un Allegro tipic de sonată. Deşi începe într-o notă melancolică spiritul ei este plin de viaţă şi se termină con bravura. Partea a II-a, Improvisation: Andante cantabile, este unică în felul ei, pasajele foarte liniştite ale viorii sugerează un material improvizat, cantabilitatea liniei muzicale este minunată, iar sfârşitul meditativ. Forma este ABA. Partea a III-a Finale: Andante – Allegro începe cu o introducere lentă de 9 măsuri a pianului, care degajă o atmosferă sepulcrală şi care, surprinzător, conduce spre un exuberant Allegro. După „o cursă” de pasaje în mare virtuozitate a ambilor interpreţi se ajunge la un final exploziv.

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE