Regal cu Orchestra Simfonică din San Francisco

Duminică, de la ora 19.30, la  Sala Mare a Palatului, Orchestra Simfonică din San Francisco, dirijată de Michael Tilson Thomas, va avea în program lucrări de Ives, de Bartók şi de Mahler

Un text de Mihai Cojocaru

Decoration Day de Charles Ives (1874-1954) ocupă a doua poziţie în A Symphony: New England Holydays, ale cărei patru părţi au fost compuse între 1897 şi 1913. Celelalte trei secţiuni se intitulează: Washington’s Birthday, The Fourth of July, Thanksgiving and Forefathers' Day (Ziua de naştere a lui Washington, 4 iulie, Ziua recunoştinţei şi a Întemeietorilor). În timp ce întreaga lucrare s-ar putea traduce prin Simfonia sărbătorilor, Decoration Day mai este cunoscută în Statele Unite şi drept Memorial Day – Ziua eroilor. La origine, această Sărbătoare a împodobirii comemora soldaţii căzuţi în Războiul Civil, printre ritualuri găsindu-se şi ornarea cu flori a mormintelor. Această ipostază este surprinsă de Charles Ives, pe fondul autobiografic al amintirilor din copilărie, când tatăl său, membru în fanfara militară, mărşăluia de la Monumentul eroilor din oraşul natal până la cimitir, intonând diverse cântece de război sau melodii la modă, care evocau spiritul solemn al momentului. De altfel, compozitorul înglobează motive din aceste cântece în mişcarea simfonică.

Dureros de frumos

Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Béla Bartók (1881-1945) reprezintă, din punct de vedere tehnic, una dintre cele mai dificile lucrări de gen compuse vreodată. Gândit, la fel ca şi opusul anterior, pentru uzul propriu al compozitorului-interpret, Concertul a avut prima audiţie în ianuarie 1933, la Festivalul de Muzică Contemporană de la Frankfurt pe Main, cu doar o săptămână înainte de venirea la putere a lui Hitler. Dirijorul de atunci, nimeni altul decât legendarul Otto Klemperer, mărturisea despre interpretarea lui Bartók: „Frumu-seţea sunetului său, energia şi uşurinţa cântatului rămân de neuitat. A fost aproape dureros de frumos“. Peste aproape un secol, un pianist de talia lui Andras Schiff nu se sfiieşte, însă, să declare că „este cea mai dificilă piesă pe care am cântat-o vreodată. De obicei, o termin cu claviatura plină de sânge“.

Dincolo de efortul solistului, este cert că nici ascultătorilor nu le vine foarte uşor: muzica erupe ca un torent iar energia şi complexitatea dialogului dintre pian şi orchestră solicită la maximum atenţia. Bartók îşi demonstrează excepţionala capacitate de a dezvolta nenumărate variaţiuni şi motive muzicale pe baza unor idei simple, ritmice şi preg-nante, care stau la baza tuturor celor trei părţi, în succesiunea tradiţională: repede – lent – repede. Percusivitatea pianului – aşa cum o întâlnim şi la Stravinsky, Prokofiev şi Şostakovici – se manifestă cel mai evident în prima parte, unde absenţa corzilor şi activitatea permanentă a suflătorilor, dublaţi de percuţie, întăresc impresia de toccată irepresibilă. Intrarea corzilor abia la începutul părţii lente are un efect cu atât mai magic, cu cât Bartók concepe aici, ca şi în alte cazuri, o muzică onirică, nocturnă, misterioasă. Ultima parte este ea însăşi o sumă de varia-ţiuni pe temele principale din prima mişcare, virtuozitatea atingând noi culmi, împreună cu exploatarea întregului aparat orchestral, într-o acumulare de energie continuă şi formidabilă.

Creaţie inspirată de biografie         

Simfonia I în Re major de Gustav Mahler (1860-1911). Pare greu de înţeles de ce Gustav Mahler a ajuns simfonist. În 1889, când a avut loc premiera Simfoniei I, la Budapesta, trecuseră patru decenii de când Wagner proclamase dispariţia inevitabilă a genului. Brahms se impunea cu dificultate, Bruckner primea în loc de aplauze – fluierături duşmănoase, iar tabăra deja defuncţilor Wagner şi Liszt exulta: idolii lor triumfaseră. Muzica instrumentală abunda în miniaturi picturale şi lucrări programatice, însoţite de texte explicative stufoase. Peste toate, opera consuma cele mai multe energii şi resurse financiare (Mahler îşi începuse şi el cariera ca dirijor de operă, câştigându-şi astfel notorietatea). Publicul se obişnuia, în sala de concert, cu un repertoriu standardizat, alcătuit tot mai mult din muzică „veche şi tot mai puţin din muzică „nouă“ (lucru rămas valabil până astăzi).

Simfonia I conţine întreg acest conflict între simfonismul tradiţional german şi poetica muzicală a Noii Şcoli Germane, dar caută să ofere şi o primă rezolvare. Chestiunea fiind complexă şi ambiţia – mare, istoria acestei simfonii nu putea fi una simplă. În versiunea iniţială, cuprindea cinci părţi şi se numea chiar „poem simfonic“, împărţit în două secţiuni, dar fără subtitluri adiacente. După eşecul total al premierei de la Budapesta, Mahler a pregătit o nouă versiune, prezentată patru ani mai târziu, în 1893, la Hamburg (în ambele cazuri, scenele alese reprezentau locul de muncă al compozitorului-dirijor). Pentru a-i spori accesibilitatea, în faţa unor întinderi sonore neobişnuite, încă, „poemul“ s-a intitulat „Titanul“, după romanul lui Jean Paul – unul dintre scriitorii preferaţi ai romanticilor –, iar celor două mari secţiuni li s-a conturat subiectul: Din zilele tinereţii – flori, fructe şi spini, respectiv Commedia humana. Apoi, a renunţat la orice trimitere semantică – inclusiv la titlu – şi a ales termenii curenţi ai tempourilor.

Mahler s-a numărat printre compozitorii care nu au negat legătura dintre creaţie şi biografie, dar au urmărit întotdeauna nu doar să redea tot ceea ce muzica poate să exprime, cât şi să evite ceea ce muzica nu poate transmite. Tânărul compozitor boemian intuise pericolul care pândea muzica, îmbrăcat în haina ispititoare a dramaturgiei: pierderea justificărilor interne muzicale în favoarea unor explicaţii exterioare, care miroseau tot mai puternic a alibiuri pentru arbitrar. Deşi muzica sa rămâne intens expresivă şi profund autobiografică, Mahler nu trădează sensurile ascunse şi preferă haina veche şi solidă a simfoniei, într-o ultimă încercare de a îmbrăţişa lumea în zorii unui secol care se pregătea să o distrugă.

Turnee în toată lumea

Orchestra Simfonică din San Francisco a fost înfiinţată în 1911 având iniţial 60 de membri; prima apariţie publică a cuprins lucrări de Wagner, Ceaikovski, Haydn şi Liszt. Mulţi ani a susţinut concerte săptămânale transmise prin 300 de staţii radio. Dirijorul Pierre Monteux a contribuit decisiv la ridicarea calităţii şi a realizat foarte multe înregistrări la RCA Victor. Din 1947 orchestra efectuează turnee în toată lumea, iar înregistrările sunt recompensate cu binecunoscutele premii din domeniu.

Fineţe şi virtuozitate

Pianista Yuja Wang (n. Beijing, 1987) a început încă de copil studiul pianului în oraşul natal, perfecţionându-se apoi la Institutul Curtis din Philadelphia. După participări meritorii la concursuri din Germania (Ettlingen), Japonia (Sendai) şi SUA (Aspen), a susţinut, în 2003, primul său concert ca solistă în Elveţia, la Zürich (avea 16 ani!). A urmat o carieră de succes (noi con-cursuri şi concerte). Înregistrează pentru Deutsche Grammophon şi EuroArts. Criticii îi laudă calităţile poetice ale frazării şi fineţea cu care cizelează detaliile.

11 premii Grammy

Dirijorul Michael Tilson Thomas este celebru nu numai pentru cele unsprezece premii Grammy, ci şi pentru întreaga sa carieră dirijorală, componistică, managerială. Din 1995 a fost numit succesorul lui Herbert Blomstedt ca director muzical al Orchestrei Simfonice din San Francisco. Este un personaj cu atitudine şi aplomb. A dirijat on-line concerte de la Carnegie Hall şi Sydney, vizualizate simultan de treizeci şi trei de milioane de oameni – un eveniment în istoria internetului. Preşedintele Obama i-a acordat în 2010 Medalia Naţională pentru Arte. Poemul Vocile naturii de Enescu figurează în programul Festivalului sub bagheta sa.