Sărbători, întrebări, păcăleli

Ni se cere să gândim pozitiv. Suntem îndemnaţi frecvent să ne bucurăm şi să o facem cât mai des posibil. Mai cu seamă atunci când, într-un fel sau altul, direct sau mediat, luăm parte la o sărbătoare. Iar un festival nu poate fi decât o sărbătoare. O indică însăşi etimologia cuvântului.

Avem, aşadar, toate motivele să fim mândri că la Bucureşti, dar şi în alte câteva mari oraşe din ţară, se desfăşoară, preţ de patru săptămâni, un mare eveniment cultural, aşa cum e cel care celebrează personalitatea unuia dintre cei mai însemnaţi creatori români, George Enescu. Şi ne vom bucura încă şi mai vârtos la gândul că la această a XXI a ediţie iau parte mari personalităţi ale vieţii muzicale internaţionale, că sălile sunt arhipline, că valoarea este răsplătită cu minute întregi de aplauze, cu ovaţii. Că sălile de concert ale Bucureştiului au devenit în aceste zile sedii ale valorii. Puncte de maximă concentrare ale acesteia. Că magia există. Deşi, dacă e să fim şi puţin cârcotaşi, parcă-parcă nu putem să nu băgăm de seamă că vorbe precum magic şi magie ori altele asemenea lor sunt niţeluş cam inflaţionist folosite în articolele feluriţilor comentatori ai evenimentelor înscrise pe agenda manifestării.

Nu ştiu dacă în aceste zile de bucurie şi de sărbătoare e tocmai bine să ne punem şi câteva întrebări ceva mai incomode. Să formulăm îndoieli ori reproşuri Ca, de pildă, interogaţia, căreia îi dădea glas, în chiar ziua deschiderii Festivalului, un bun  prieten, muzicolog de profesie, ce, într-o lungă conversaţie telefonică avută cu el, se întreba dacă lui Enescu, fiinţă discretă, modestă, complicată sufleteşte, i-ar fi fost tocmai pe plac o anume grandilocvenţă sesizabilă în arhitectura manifestării. Aş zice eu tenta hollywoodiană a Festivalului. Felul concentrat, interiorizat, “intelectualizat”, deloc triumfalist, în care marele Daniel Barenboim a tălmăcit, în chiar concertul de deschidere, Rapsodia a II a în Re major, mi s-a părut a funcţiona asemenea unui contrapunct la excesul de gesticulaţie ori de mondenitate pe care îl resimt, din punctul de observaţie în care mă aflu, a fi asociat festivalului.

Nu ştiu dacă aceluiaşi George Enescu nu i-ar fi displăcut că, de mai bine de 20 de ani, de când festivalul ce îi este dedicat trăieşte o nouă şi adevărată viaţă, muzica lui şi a marilor artişti veniţi în Capitala României să îi onoreze posteritatea nu sună tocmai perfect fiindcă Bucureştiul nu dispune de o sală de concerte adevărată, modernă, în specificul secolului al XXI lea. Fapt deplâns în repetate rânduri de directorul Festivalului, dl. Ioan Holender.

Nu ştiu nici dacă lui Enescu, compozitorul celebrei suite Sătească, dar a încă şi mai celebrelor şi popularelor Rapsodii, i-ar fi plăcut să afle că una dintre casele sale de la ţară, cea de la Mihăileni, e lăsată vraişte, în ruină. Ori că semnale de alarmă trase întru salvarea a ceea ce a mai rămas din respectiva casă - şi aceasta se întâmplă încă de la începutul acestui an- au rămas fără ecou, izbindu-se de indiferenţa presei şi a autorităţilor. Mă tem că marele artist ar fi fost neplăcut surprins să afle că istoria se repetă în sensul că, dacă anul trecut, în anul centenarului Celibidache şi în cel al primei ediţii a festivalului menit a onora memoria inegalabilului dirijor, descopeream cu uimire şi ruşine starea deplorabilă în care se află casa acestuia de la Roman, anul acesta suntem încercaţi de aceleaşi sentimente în faţa ruinelor de la Mihăileni. Noi, oamenii de rând, simţim uimirea şi ruşinea şi nicidecum culturnicii pe stil nou, autorităţile, adică cei plătiţi să se ocupe de starea patrimoniului cultural.

E foarte bine că Festivalul beneficiază de promovare pe Mezzo şi pe Euronews, e într-adevăr în aceasta un semn că da, facem parte nu doar scriptic dintre ţările Uniunii Europene. Dar parcă-parcă ar fi încă şi mai bine ca prin acţiuni fireşti, concrete, urgente, necesare, să facem astfel încât să evităm apariţia, et pour cause, în emisiunile altor posturi internaţionale ce ar putea dezvălui indiferenţa pe care o avem noi, românii, faţă de propriul nostru trecut, condamnându-se astfel înclinaţia românească spre automutilare culturală. O înclinaţie ce s-a manifestat îndeosebi pe seama generaţiilor din care face parte Enescu însuşi, numele acestuia asociindu-se celor ale lui Brâncuşi, Ionesco, Cioran, Eliade, siliţi să se exileze, din exil şi nu din ţara în care s-au născut îmbogăţind marea cultură universală.

Revin, în încheierea acestor însemnări tare puţin optimiste şi deloc jubilative, tot la o problemă de etimologie. În rădăcina cuvântului festival identificăm cuvântul festa. Care nu ne duce cu gândul doar la franţuzescul fête, ci şi la italienescul festa. Care înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin decât păcăleală. Or, nu pot să nu observ imensa păcăleală pe care o trage zilele acestea Televiziunea Română telespectatorilor ei.

Ştiu foarte bine că nu prea e în specificul televiziunilor publice să transmită mari festivaluri de muzică clasică. Numai că TVR are o lungă tradiţie în preluarea festivalului “George Enescu”. O face încă de la prima ediţie, adică din anul 1958. Acum se împăunează cu statutul de co-producător, fapt reafirmat de preşedintele-director general al instituţiei, Elwis Claudiu Săftoiu, şi într-un interviu publicat de ziarul Adevărul, la data de 3 septembrie 2013.

Şeful politic, întâmplător şi ambuscat al Televiziunii publice ne încredinţează că instituţia pe care o conduce e conştientă de dubla sa misiune culturală şi educativă. Că el însuşi ar fi conştient că Enescu şi festivalul ce îi poartă numele înseamnă un reper cultural. Că TVR va prelua 60 de concerte din programul Festivalului. Că transmisiunile directe, cele îngăduite de respectarea drepturilor de autor, se vor regăsi şi pe TVR 2, iar aici dl. Săftoiu repetă, pentru cine vrea să îl creadă, că acest canal ar fi preluat misiunea canalului TVR Cultural, de la a cărui criminală suprimare se va împlini un an la 15 septembrie.

Or, transmisiunile directe se consumă cu predilecţie pe internet şi cu mare economie pe TVR HD. Asta în vreme ce TVR 2, un post mult mai accesibil marii mase a telespectatorilor, transmite cu voluptate reluări şi fleacuri. Semn că dl. Săftoiu şi ai săi companioni de fapte fără minte şi fără de lege îşi continuă sistematica bătaie de joc la adresa telespectatorilor, iluzionându-se că îi păcălesc încă o dată. O fac cu condamnabila complicitate a Comisiilor parlamentare de cultură, a culturnicului minor, minuscul Georgică Severin, care nu acţionează cum ar trebui spre a pune capăt răsfăţului incompetenţei săftoiene. Arătându-i pdg-ului improvizat dar înstelat uşa de ieşire.