„Serialul” marilor orchestre

De fiecare dată, Festivalul „Enescu” este aşteptat cu nerăbdare şi curiozitate de către melomani, aşa încât, şi la ediţia XXII, afluenţa de public este pe măsură, în ciuda faptului că achiziţionarea biletelor a fost o adevărată aventură,

că treptele către sală sunt blocate de un alt control, dând sentimentul neplăcut de „poliţie” vigilentă, ceea ce nu am văzut nicăieri în lume - de ce nu se verifică la intrare, aşa cum ar fi normal, fără să strice atmosfera „de bine” cu care ar trebui întâmpinaţi spectatorii? Poate că unora le place...

Seara inaugurală a readus pe podium Orchestra Română de Tineret, excelentă opţiune a organizatorilor, pentru că ansamblul este considerat cel mai bun din ţară, iar în străinătate a repurtat succese cu totul deosebite. Din păcate, la pupitru s-a aflat dirijorul Kristjan Jarvi, aplaudat de unii sau contestat de alţii pentru gestica sa agitată şi „coregrafică”, dezamăgind însă prin versiunea diluată a Rapsodiei I de Enescu, pe care cu siguranţă nu a înţeles-o, instrumentiştii ORT răspunzând cerinţelor sale interpretative, deşi anterior au cântat-o într-o manieră mult mai aproape de adevăr, dar... sub alte baghete. Şi în acompaniamentul Concertului de Sibelius s-a remarcat aceeaşi tendinţă de a estompa sonorităţile, ceea ce, de această dată, a corespuns concepţiei violonistei Sarah Chang, care a lăsat în plan secund aspectele de tehnică virtuoză în favoarea eleganţei şi a sensibilităţii - aspect care, din nou, a fost entuziasmant pentru unii şi dezamăgitor pentru alţii. Iar în celebra Carmina burana de Orff, orchestra a sunat minunat, chiar dacă aceeaşi temperare sonoră şi lipsa unei percutanţe ritmice subliniate au făcut ca lucrarea să fie departe de ce aşteptam; Corul Filarmonicii (pregătit de Iosif-Ion Prunner) a evoluat, în general, bine, excepţie făcând câteva stridenţe dezagreabile, iar Corul de copii Radio (dirijat de Voicu Popescu) a avut intervenţii corecte; din păcate, baritonul Daniel Schmutzhard, „găsit” în ultima clipă (înlocuindu-l pe cel anunţat iniţial) nu a convins nici în plan vocal, nici ca expresivitate, renumitul contra-tenor Max-Emanuel Cencic a redat sec scurta sa intervenţie, deloc spectaculoasă, iar soprana Jennifer O,Loughlin, fără a avea un glas deosebit, a rezolvat cu siguranţă scriitura dificilă din secţunea finală. De departe, „vedeta” serii a fost Orchestra de Tineret, suplă, plină de prospeţime în interpretare (atât cât i s-a permis...), cu o sonoritate impecabilă, iar pe ultimul loc l-aş situa pe dirijor...

Au urmat două concerte oferite de Filarmonica din Israel, revenind în festival sub bagheta lui Zubin Mehta (FOTO) (maestru despre care s-a tot anunţat la microfon, în exces, că în urma unei operaţii, va dirija stând pe scaun), optând, în primul program, pentru Simfonia de cameră de Schonberg, deloc accesibilă sau agreată de spectatorii care au ascultat-o răbdători, apoi pentru Simfonia nr. 8 de Bruckner, parcursă cu profesionalism de către instrumentişti, lipsind însă încărcătura interioară fără de care lucrarea riscă să devină... interminabilă. Mai ales că, din varii motive, concertul a început la ora 20,30... A doua zi, oaspeţii au abordat poemul Vox maris de Enescu în aceeaşi manieră destul de plată dar onestă, colaborând cu acelaşi Cor al Filarmonicii, dar şi cu tenorul Marius Budoiu (de ce a apelat la o emisie atât de „deschisă” nu am înţeles...) şi cu o soprană din cor, al cărei nume merita să fie menţionat măcar în „Jurnalul de festival”; după pauză, în Simfonia nr. 9 de Mahler am retrăit experienţa unei muzici superbe într-o parcurgere fără relief, abia în ultima secţiune realizând cu adevărat o interpretare adecvată, cu fraze generoase, expresive, conturând o atmosferă de meditaţie gravă - de ce nu au construit întregul opus la acel nivel, nimeni nu cred că a înţeles. Cel puţin am plecat încărcaţi şi... consolaţi de acea parte finală. În treacăt fie spus, nici în caietul-program şi nici în recomandările zilnice nu este menţionată structura fiecărei lucrări, aşa încât cei care au aplaudat (sau vor aplauda) unde nu trebuie, la mijlocul unei partituri, pot avea o scuză în absenţa totală a notării secţiunilor în simfonii sau concerte sau...

Oricum, s-a anunţat că Zubin Mehta va fi, la ediţia 2017, preşedinte onorific al Festivalului...

Muzica secolului XX s-a regăsit din abundenţă, aproape zilnic, în programele de concert, iar creaţiile de Mahler au fost numeroase, ba chiar s-au cântat două zile consecutiv, astfel încât după Simfonia nr. 9 am ascultat... Simfonia nr. 8, dar în interpretarea Orchestrei Naţionale, a Corului Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia), Corului Filarmonicii şi Corului de copii Radio, colaborând cu solişti români, dar şi cu câţiva oaspeţi, la pupitru Cornelius Meister, sosit din Austria, recomandat în prezentări diverse că a dirijat... Musikverein şi Konzerthaus (acestea fiind, evident, săli de concert vieneze...), oricum o surpriză extrem de plăcută pentru noi. Adevărul este că devenea foarte riscant pentru întreg ansamblul nostru să abordeze un opus de Mahler a doua zi după cel propus de Mehta şi Filarmonica din Israel. Întâmplător, versiunea oaspeţilor a fost, mai tot timpul, parcă interminabilă, aşa încât riscul unui contrast flagrant s-a diminuat, mai ales că orchestra şi corurile au evoluat neaşteptat de bine, corect, omogen, fluent şi expresiv, dirijorul având şi nerv şi claritate a gestului şi intenţii interpretative remarcabile, rezultând o construcţie sonoră densă, logică, spectaculoasă şi deci captivantă pentru spectatori. În ce-i priveşte pe solişti, au etalat voci bune şi chiar frumoase, conduse în general cu o linie adecvată, remarcându-se bas-baritonul Sorin Coliban prin calitatea timbrală şi eleganţa frazei, mezzosoprana Liliana Ciucă prin culoarea glasului şi maniera de a cânta „în stil”, tenorul Stefan Vinke, a cărui experienţă în partituri wagneriene s-a reliefat în subtilităţi şi sublinieri ale sensului cuprins în cuvânt, în timp ce soprana Cellia Costea a susţinut corect dar cu efort intervenţiile solicitante, soprana Aurelia Florian a rezolvat îngrijit scurta secvenţă din final, baritonul Şerban Vasile a parcurs cu acurateţe momentul său solistic, alături de soprana Erika Sunnegardh şi altista Michaela Selinger, de asemenea cu o sonoritate amplă şi bine conturată. Sincer, i-am preferat în secţiunile solo, pentru că în ansambluri fiecare a evoluat conform propriei viziuni.

Punctul de maxim interes, aşteptat de întreaga suflare, s-a derulat a doua zi, când celebra Filarmonică din Berlin, cu incredibilul Sir Simon Rattle la pupitru, au apărut, pentru prima oară în Festival, după mai bine de 15 ani de negocieri. Sigur că reuşita concretizării unui proiect de asemenea importanţă a fost posibilă prin demersurile ştiute ale „cuiva” care se bate, de două decenii, să obţină contracte cu „cei mai mari”, dar la fel de sigur - şi demonstrat - este faptul că altcineva a dorit să îşi asume „momentul”. Important rămâne doar că oaspeţii ne-au oferit o seară de neuitat, deşi lucrările alese erau departe de preferinţele iubitorilor de muzică. Dacă Variaţiunile de Britten pe o temă de Frank Bridge s-au derulat interesant, dar fără a aduce ceva deosebit, în schimb monumentala Simfonie nr. 4 de Şostakovici a uluit, ţinând publicul cu răsuflarea tăiată, pentru că de la primele măsuri s-a conturat o atmosferă cu o încărcătură căreia era imposibil să-i rezişti. În linii desenate cu fineţe de filigran sau în „tuşe” apăsate, grave, de un dramatism uneori paroxistic, alternând cu suprafeţe transparente, calme şi evocatoare, izbucnind apoi în desfăşurări grandioase, totul a avut o intensitate emoţională şi ideatică pe care doar un dirijor de geniu o poate realiza. Evident că orchestra este excelentă, cântă impecabil, dar implicarea şi culorile şi plasticitatea imaginilor ţin de concepţia „baghetei”, ceea ce am avut prilejul să constat, în ce-l priveşte pe Simon Rattle, şi în urmă cu ani, când l-am urmărit dirijând CBSO în partituri de asemenea din veacul trecut, din care a făcut adevărate bijuterii, pentru ca ulterior să ascult acea orchestră din Birmingham, în festivalul de la Bucureşti, performantă dar... nu ca în concertul londonez. Simon Rattle are mişcări agitate, precise, incisive, dar în primul rând trăieşte cu o bucurie şi o pasiune greu de „povestit” fiecare pagină muzicală, pe care o transformă şi o modelează conform percepţiei şi gândirii proprii, personalitatea sa punându-şi amprenta pe tot ceea ce dirijează, purtând spectatorii în lumea lui, în lumea partiturilor pe care ni le (şi le) dăruieşte cu o bogăţie interioară cum rar am întâlnit. Iar faptul că, timp de aproape o oră, o sală întreagă a stat cu ochii aţintiţi la el şi la orchestră, urmărind fiecare sunet cu o concentrare aparte (mulţi „uitând” până şi de jocul pe mobil sau pe tabletă), mi s-a părut cel mai edificator semn al „magiei” acestui vrăjitor cu o vitalitate şi o sensibilitate pe care le transmite firesc, fără artificii, fără emfază. O seară de vis,  pentru care trebuie să mulţumim celor care cu adevărat au făcut posibilă întâlnirea cu Filarmonica din Berlin şi al său Sir Simon Rattle. Dar deloc întâmplător, directorul artistic Ioan Holender a ales ca exact înainte de acel concert să urce pe podium pentru a anunţa că este ultima ediţie de festival pe care o coordonează -  este însă o altă „istorie”...

„Serialul” marilor orchestre şi al marilor dirijori a continuat în cele două seri ale Staatskapelle Dresda (de ce oare în caietul-program este notată... în engleză?...), cu renumitul dirijor Christian Thielemann (FOTO) la pupitru, pentru prima oară invitat la Bucureşti, optând pentru programe de mare frumuseţe din creaţia germană. Din păcate, am avut şi o foarte neplăcută surpriză, constatând că Simfonia de cameră de Enescu a fost lăsată „sub direcţia muzicală” a unui neştiut Johannes Wulff-Woesten, destul de nervos şi oarecare în parcurgerea plată a lucrării; „pasarea” creaţiei enesciene altcuiva, cu o ostentaţie jenantă, s-a mai petrecut cu ani în urmă chiar în deschiderea Festivalului, dar speram ca acel episod penibil să nu se mai repete... Apoi, Thielemann a preluat bagheta pentru Concertul nr 3 de Beethoven, colaborând cu pianistul Yefim Bronfman, (şi el) mai expresiv decât în precedenta sa „vizită” în festival, apelând la o manieră mai curând mozartiană de tratare a partiturii, dar elegantă şi bine realizată, orchestra acompaniind cu discreţie şi acurateţe - sincer, aşteptam să fie mai reliefată în momentele simfonice -, lăsând solistul în prim plan. A urmat Simfonia nr. 6 de Bruckner, monumentală, cu desfăşurări generoase, în fraze arcuite şi încărcate de acea sobrietate proprie compozitorului, subliniind latura sa meditativă, dar şi acumulările majestuoase într-o structură echilibrată, în care ansamblul a sunat dens şi omogen, răspunzând gesticii reţinute, rareori amplă, dar cu precizie „bine temperată”, construind astfel un edificiu sonor ca o catedrală gotică. Programul din cea de a doua seară a fost rezervat muzicii lui Richard Strauss, creator pentru care Thielemann are o adevărată vocaţie, alăturând de această dată Ultimele lieduri (orchestrate de Rihm) şi Simfonia Alpilor. În lieduri, superba soprană Anja Harteros a cucerit prin rafinamentul şi căldura cântului, prin bogăţia inflexiunilor şi reliefarea sensurilor din fiecare miniatură, cu o tentă de tristeţe, melancolie sau resemnare, glasul său vibrant aducând parcă din depărtări gânduri şi trăiri redate cu simplitate şi firesc, ţesând, cu delicateţe, o poveste plină de vrajă şi sensibilitate, îndelung aplaudată de către cei care au apreciat tocmai acel mod de a reda spiritul straussian, deşi probabil că unii sperau să asculte un tumult vocal - numai că în liedurile de Strauss nu era cazul... Orchestra a susţinut permanent discursul solistic, lăsând vocea să „curgă”, dirijorul urmărind fiecare silabă rostită de soprană. Iar în Simfonie, Thielemann a ştiut să construiască planuri coloristice diverse, suprafeţe difuze, evocatoare sau secvenţe apoteotice, ideea programatică omniprezentă în simfoniile straussiene regăsindu-se în pagini sugerând poate muntele învăluit în ceaţă, vârfurile strălucitoare şi somptuoase, furtuna sau liniştea suverană ce cuprinde, în final, Alpii, a căror măreţie am „simţit-o” din plin în interpretarea Staatskapelle sub bagheta unui dirijor care, deşi foarte sobru şi rezervat, s-a dăruit total muzicii de o frumuseţe tulburătoare. Păcat că prea multe locuri din sală au rămas neocupate la ambele concerte - greu de spus dacă repertoriul era prea pretenţios pentru publicul larg sau dacă altul a fost motivul...