Surditatea lui Beethoven

O carte excepţională a lui Romain Rolland mi-a căzut din nou în mână: „Beethoven - marile epoci creatoare”. Unul dintre ultimele capitole ale cărţii se intitulează: „Surditatea lui Beethoven”.

În testamentul său tragic din octombrie 1802 Beehoven îl ruga pe medicul său, profesorul Schmidt, ca imediat după moartea sa să descrie boala de care suferea şi să adauge la trista lui poveste mărturisirile dureroase pe care el însuşi le-a făcut în aşa fel încât lumea să se reconcilieze cu  el. Profesorul Schmitd a murit cu mult timp înaintea lui, dar dorinţa i-a fost îndeplinită de către Dr.Joh. Wagner care, la 27 martie 1827, i-a făcut autopsia în prezenţa Dr Wawruch, medicul său curant.

Procesul verbal al autopsiei şi mărturisirile orale sau scrise de către Beethoven celor câţiva prieteni sunt singurele baze solide care pot explica misterioasa boală. O literatură întreagă a fost consacrată acestui studiu de către medici şi muzicologi. Nimeni nu a reuşit să explice în întregime prin ce miracol de geniu perfecţiunea şi forţa creaţiei muzicale nu au fost alterate de dezastrul care a devastat centrii auditivi, în aşa fel încât nicio percepţie a zgomotelor exterioare să nu mai fie posibilă.

Se povesteşte că Schuppanzigh l-a surprins pe Beethoven în ultima parte a vieţii sale lovind cu violenţa un obiect extrem de dur cu un încălţător ca să poată auzi măcar un zgomot. Din păcate, făra niciun rezultat.

Timp de doi ani (deci din 1799) spunea că Beethoven evita aproape toată societatea ca sa îşi ascundă infirmitatea.

La teatru trebuie să se aşeze foarte aproape de orchestră ca să poată înţelege ce spune actorul.

„Sunetele ascuţite ale instrumentelor şi vocile, dacă stau puţin mai departe, nu le mai aud. Când se vorbeşte în şoaptă aud doar sunetele, dar nu şi vorbele. În schimb, dacă se ţipă, durerea este insuportabilă”.

La sfaturile medicului său, care îi recomandă să îşi cruţe pe cât este posibil auzul, pleacă la ţară  (moment în care începe să îşi scrie testamentul). În timpul unei plimbari alături de un prieten se petrece o scenă penibilă. Acesta face imprudenţa să îi atragă atenţia asupra unui sunet de flaut care se aude. Beethoven nu aude melodia şi intră într-o stare de depresie. Această întâmplare lasă urme serioase în constiinţa lui fiindcă va vorbi despre ea şi  în testamentul său. Beethoven a fost la un pas de a se sinucide, dar energia creatoare era mult prea puternică în fiinţa lui. Doar ea l-a ţinut în viaţă.

Să nu uităm că acesta a fost momentul în care demonul Simfoniei Eroica îi stiga: „Mergi”. Splendid exemplu de forţă spirituală, precum apostolul Pavel mergea pe ape purtându-şi trupul spre abis. Încă patru ani Beethoven se cantonează în negarea orgolioasă a infirmităţii sale faţă de lume.  Prietenii sunt atenţi să nu-i lase impresia că i-au remarcat inabilitaţile, ca să nu îl înfurie. În 1806 scrie pe o schiţă finală al celui de-al treilea cvartet Rasoumoffsky (pp.59 nr 3): Infirmitatea ta să nu mai fie un secret, nici măcar în artă!

Geniul lui Beethoven - ar trebui sa spun demonul - i-a provocat surzenia. Sau surzenia l-a transformat într-un geniu? „Dacă Beethoven ar fi fost atins de o otită sclerozantă  şi ar fi fost scufundat într-o beznă acustică atât interioară cât şi exterioară, probabil nu ar mai fi scris niciuna dintre capodoperele sale”, susţine Dr Marage. Surzenia sa de origină labirintică avea însa alte particularităţi. Centrii săi auditivi erau într-o permanentă stare de excitaţie producând vibraţii muzicale la nivel interior şi un zumzet deseori penibil, tiranic, obsedant, dar care probabil era însoţit şi de o stare  euforică (din „Fonctionnement de l'oreille à l'état pathologique”, René Marag).

• În orice caz ceea ce contează este felul în care aceste zgomote au fost percepute. Miracolul este că ele au fost transformate de către spiritul lui Beethoven în opere de artă. Fiecare dintre noi putem să auzim în nopţile de insomnie sau în momentele în care suntem febrili zgomote sau vuietul sângelui care ne curge in vene, dar numai lui Beethoven i-a fost dat să facă să meargă pe ritmurile lui mulţimea simfoniilor sale. Acesta este geniul: Din haos a creat o lume!
• Cântăreţul Lablanche povesteşte că, Beethoven, pe moarte fiind i-a spus : „Auzi clopotul? Schimbare de decor!” (La teatrul din Viena clopotul dădea semnalul pentru schimbările de décor). Aceste clopote sigur sunau doar în fiinţa lui.

 Fragmente traduse din cartea lui Romain Rolland: „Beethoven: Les Grandes Epoques Creatrices”