Ultimele „simfonice“ din festival

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Festivalul George Enescu 2015
Festivalul George Enescu 2015

Făcând o retrospectivă a ultimelor „simfonice” din Festivalul „Enescu” 2015, am remarcat faptul că de la Munchen au fost invitate două ansambluri şi se prea poate ca organizatorii să fi dorit o „cuplare” a lor în seri succesive, astfel încât, la Sala Palatului, am ascultat Orchestra bavareză de Stat şi apoi cea de la Staatsoper, deşi nimeni nu a înţeles dacă între ele era vreo diferenţă sau nu.

Am încercat să aflu „ce este”, de fapt, acea Orchestră bavareză, dar în caietul-program nu există decât scurte citate de presă referitoare la interpreţi, aşa încât citim doar că... „este o minune”, iar în „Jurnal de festival” se precizează că... ar fi orchestra Operei, ceea ce... nu corespunde realităţii. Deci nu m-am (ne-am) lămurit, dar am apreciat maniera în care a abordat poemul simfonic Isis de Enescu (orchestrat de Pascal Bentoiu), în sonuri irizate, calme, desenate cu claritate şi logică a discursului, iar Corul de femei Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia) a împlinit atmosfera prin intervenţii sensibile, sub conducerea lui Constantino Carydis, dirijor cu o gestică amplă, temperamentală, care a reuşit să înţeleagă şi să redea partitura aproape de ceea ce aşteptam. Şi acompaniamentul Concertului nr. 5 de Beethoven a fost adecvat, precis şi suplu în relaţia cu pianistul Pierre-Laurent Aimard, solist care însă a oferit o versiune foarte discretă, departe de anvergura celebrului opus, dar cu destulă acurateţe tehnică şi momente remarcabile în secţiunea lentă, marcată de lirism şi introspecţie. Sigur că orice lucrare beethoveniană se poate cânta mai aproape de maniera mozartiană, în cel mai pur stil clasic, dar totuşi un Concert supranumit Imperialul trebuie să beneficieze şi de forţă expresivă şi de grandoare... imperială! 

După pauză, orchestra a evoluat în Simfonia nr. 5 de Şostakovici, compozitor enorm de mult cântat în festival, uneori chiar două seri la rând, astfel încât muzicienii germani şi dirijorul grec au fost „supuşi”, fie şi involuntar, unei comparaţii cu tălmăcirea impresionantă conferită de oaspeţii din Sankt Petersburg în... a 10-a, alăturare conjuncturală dar extrem de riscantă. Am avut impresia, în prima secţiune, că dirijorul caută o modalitate de conturare a „liniei mari”, dar orchestra a parcurs acele pagini doar corect, destul de neimplicat, pentru ca apoi să descopăr şi suprafeţe transparente şi acumulări bine gradate şi tensionări cu încărcătură dramatică, dar fără nota de umor sau de ironie caustică atât de specifică autorului. La final m-am întrebat de ce prima mişcare nu s-a integrat în modul de interpretare expresivă şi logică a celor ce au urmat, pentru a realiza o construcţie unitară, dar am plecat cu sentimentul că ansamblul... despre care tot nu am aflat „ceva”, a demonstrat, măcar parţial, un potenţial interesant şi uneori performant.

Iar convingerea că... nu a fost orchestra Staatsoper Munchen şi-a găsit confirmarea chiar a doua zi - din nou o alăturare hazardată - când într-adevăr acel ansamblu al Operei bavareze s-a aflat pe podiumul sălii Palatului, aducând o sonoritate de o calitate şi o densitate excelentă, cu o paletă coloristică şi o trăire adesea impresionantă în varianta de concert a operei Elektra de Strauss, sub bagheta unui dirijor de cotă - Sebastian Weigle -, beneficiind de o distribuţie redutabilă. Timp de aproape două ore, spectatorii au ascultat fascinaţi partitura atât de specială şi de solicitantă, cu puternice accente expresioniste, perfect susţinută de concepţia dirijorală fermă, incisivă sau învăluitoare, aşa cum cere stilul straussian, într-o perpetuă revărsare sonoră, trecând prin stări contrastante, de la duioşie sau disperare la furie şi explozii paroxistice. 

festivalul george enescu enescu 2015

În rolul titular, soprana Elena Pankratova a etalat un glas bogat, cu timbru generos şi amplu, cu o frazare elegantă şi o trăire ardentă a personajului, într-un echilibru bine dozat în relaţia cu partenerii de scenă; soprana Anne Schwanewims a avut şi dramatism şi prestanţă şi credibilitate în rolul Chrysothemis, vocea sa penetrantă şi bine condusă integrându-se şi stilistic în „întregul” straussian, asemeni mezzosopranei Agnes Baltsa care, în Klitemnestra, a făcut o adevărată demonstraţie de vitalitate şi ştiinţă a cântului, surprinzând prin consistenţa vocală, prin inteligenţa cu care a subliniat ironia, dispreţul, orgoliul sau furia personajului atât de complex, pasiunea şi temperamentul său întotdeauna vulcanic contribuind esenţial la teribila sa creaţie artistică. Iar bas-baritonul Rene Pape, cu glasul său rotund şi frumuseţea frazei, a asigurat un binevenit contrast prin personajul său Oreste, în timp ce soliştii care au avut intervenţii de plan secund s-au încadrat firesc în desfăşurarea alertă, adesea agitată, a dramei muzicale, cu ansambluri omogene şi voci bune, asemeni Corului Radio care, din nou, a fost solicitat să participe la interpretarea unei opere dificile deopotrivă pentru muzicieni şi pentru public. Am remarcat şi maniera de a rosti recitativul şi dicţia în general clară şi cunoaşterea stilistică a tuturor celor implicaţi în fluidul sonor puternic şi compleşitor imaginat de compozitor şi redat, în acea seară, la un nivel de mare clasă. Păcat că în sală au rămas prea multe locuri goale, păcat că din caietul-program nu am aflat, nici de această dată, nimic despre interpreţi, în schimb am constatat cu uimire (şi revoltă) că sunt prezentaţi (un fel de a spune) trei dintre solişti, dar fotografia celebrei Agnes Baltsa stă... rătăcită pe lângă cele 3, fără măcar să-i fie notat numele! Incredibil, lipsit de eleganţă şi mai ales de profesionalism!... Cât despre faptul că, în acelaşi caiet, este anunţată Bayerische Staatsoper, dar apare notată... Bayerisches Staatsorchester - pe lângă ambiţia de a scrie denumirile oricum numai în limba română nu, considerând, probabil, că toţi melomanii sunt poligloţi -, nu a făcut decât să adâncească „misterul” celor două ansambluri. 

Şi iarăşi (probabil) coincidenţa a făcut ca terifianta creaţie straussiană să fie urmată de o alta la fel de dură, scrisă în cel mai pur spirit expresionist - Wozzeck de Berg -, greu de oferit în concert, dar „cineva” a dorit „apăsat” includerea ei în serile de la Palat, asumându-şi riscul... scaunelor goale, dezolant de goale încă de la primele acorduri, mulţi dintre spectatori plecând pe rând chiar prin faţa celor de pe scenă - aspect ce ţine, evident, de lipsa de minimă civilizaţie a publicului nostru... Păcat, pentru că orchestra şi corul Filarmonicii bucureştene (condus de Iosif-Ion Prunner) au cântat deosebit de bine, răspunzând cerinţelor lui Leo Hussain, tânăr dirijor extrem de talentat şi atent cunoscător al lucrărilor de secol XX, stăpânind perfect partitura, obţinând nuanţe, stări, intensităţi variate, într-o ţesătură complexă pe care „filarmoniştii” au rezolvat-o cu real profesionalism; iar soliştii au fost excepţionali, ideali pentru fiecare personaj în parte; s-a încercat şi o anume regie, poate pentru a fi mai elocventă şi pe înţelesul melomanilor, generând însă situaţii hilare, precum cea în care, după ce Wozzeck constată că Maria „este moartă”, aceasta pleacă agale în culise... Cât despre faptul că Doctorul şi Căpitanul au intrat prin sală, trecând astfel pe lângă sutele de scaune pustii... 

Dar baritonul Michael Volle a creat rolul central cu o expresivitate aparte, regăsită în atitudini şi mai ales în glasul amplu, cu timbru bogat şi cu o ştiinţă a cântului semi-parlato, „muşcând” cuvintele, reliefând sensuri şi frământări interioare cu o capacitate de redare unanim apreciată, ca şi soprana Evelyn Herlizius, convingătoare Maria, când cochetă, când tristă sau disperată, alături de tenorul Marius Budoiu în rolul Tambur-majorului, precum şi de excelenţii oaspeţi Martin Winkler - bas aplaudat anterior şi în Tetralogia wagneriană, acum... Doctor - sau Arnold Bezuyen, tenor a cărui voce pătrunzătoare a caracterizat cu expresivitate Căpitanul; destul de ofertant, rolul Primului ucenic a găsit în baritonul Valentin Vasiliu un interpret surprinzător de adecvat, bine reazolvate fiind, de asemenea, scurtele intervenţii ale mezzospranei Maria Jinga, tenorului Cosmin Ifrim, baritonului Şerban Vasile. Şi din nou - pentru a câta oară?! - nici caietul-program, nici flyer-ul şi nici măcar „Jurnalul” nu precizează numele băiatului care, în final, a apărut în rolul Copilului - în dreptul său scrie doar... NN... Ar fi meritat să fie menţionat, ca şi grupul din Corul de copii Radio care a cântat curat, deşi, cu totul nefiresc... în limba română, pe lângă toţi ceilalţi care au abordat textul original, în germană; ansamblul are un repertoriu bogat, în toate limbile pământului, deci nu cred că ar fi fost prea complicat să înveţe 4 cuvinte. A fost însă o realizare unanim apreciată, dar care a reconfirmat faptul că o asemenea lucrare, oricât ar fi de bine cântată, rămâne străină melomanilor noştri.

festivalul george enescu enescu 2015

Remarcam anterior că în primele zile de festival s-au succedat 7-8 pianişti, la Ateneu şi la Palat, dar a venit rândul violoniştilor, după David Grimal cântând, sub aceeaşi cupolă... David Garrett, pentru ca apoi să avem în program 4 solişti vocali în lieduri abordate în compania orchestrei, alăturare din nou neinspirată şi prin lipsa de varietate în sine, dar şi prin posibila comparaţie privind modul lor de interpretare. Astfel, la sala Palatului, în serile oferite de Filarmonica din Viena cu Semyon Bychkov la pupitru, am fost cuceriţi de fineţea şi sensibilitatea cu care soprana Elisabeth Kulman a tălmăcit Liedurile de Wagner pe versuri de Mathilde Wesendonck (reliefând trăirile ardente, pline de poezie, cuprinse în acele declaraţii de dragoste de o vibraţie aparte, pe care artista le-a pus în valoare cu simplitate şi mai ales cu un glas condus cu distincţie şi căldură, în cel mai pur spirit wagnerian), iar după splendoarea liedurilor de Mahler în care, la Ateneu, a strălucit Ruxandra Donose, desigur alături de Vincent Wolfsteiner, am revenit la Palat pentru a asculta... cele Şapte cântece de Enescu pe versuri de Clement Marot, prezentate de ansamblul vienez şi soprana Valentina Naforniţă; este o tânără cu realizări notabile la Staatsoper Viena şi nu numai, cu o voce plăcută care s-a mai împlinit, adoptând acum o emisie „acoperită” pentru a conferi o tentă „mai plină”, cântând îngrijit, cu o pronunţie curată în limba franceză, dar cu o expresie uniformizată, mai bine spus nediferenţiată de la o miniatură la alta, deşi textul cere o tratare foarte diversă, cu elemente de dramaturgie şi subtilităţi pregnant subliniate chiar de către compozitor. Aşa încât liedurile au sunat frumos, curgând ca o muzică lirică de factură impresionistă, acompaniată pe aceleaşi coordonate de către orchestră, Bychkov rezolvând fără prea multă implicare o partitură pe care, probabil, a descoperit-o recent. Pe de altă parte, am avut parte de o surpriză... ciudată, pentru că în ultima clipă dirijorul a hotărât să prezinte Simfonia nr. 44 de Haydn în deschiderea ambelor seri, astfel încât am ascultat şi... reascultat lucrarea, interpretată parcă mai „vienez” în prima versiune, Filarmonica aducând şi fluenţă şi vervă şi o anume strălucire în stil clasic. Iar după pauză, Patetica de Ceaikovski a sunat dens şi nuanţat, alternând suprafeţele meditative pe care le-aş fi vrut mai romantice şi izbucniri în tempo de marş, dar nu am simţit dramatismul şi trăirea intensă care a şi determinat acea denumire a Simfoniei nr. 6; dar pentru că partea a treia se încheie cu alămuri şi „tobe”, ca de obicei... publicul a aplaudat (unde nu trebuie). În programul următor s-a cântat Simfonia nr. 3 de Brahms, de asemenea încărcată de ardenţa proprie secolului XIX, precum şi de o sobrietate gravă, pe care sincer le aştepam mai conturate, mai „adânci” ca expresivitate, dar şi de această dată orchestra a cântat bine şi cam... la suprafaţă. Oricum, a sunat mult mai aproape de nivelul său real, comparativ cu „prestaţia” din 2011... Şi totuşi, când pe podium se află Filarmonica din Viena, aşteptările sunt enorme - dar mulţi se raportează doar la concertul de Anul Nou... Din fericire am avut prilejul, de-a lungul anilor, să o ascult cântând superb „la ea acasă” - fie la Staatsoper, fie la Musikverein...

Pe podium a urmat Filarmonica regală din Liverpool, ca şi în 2011 (când a constituit o adevărată revelaţie) cu Vasili Petrenko la pupitru, optând, la rândul său, pentru creaţii din veacul trecut - poemul Fântânile din Roma de Respighi, realizat cu o „peniţă” fină, în sonuri rarefiate sau desfăşurări generoase, apoi Concertul de Glazunov, în care violonistul Alexandru Tomescu s-a simţit în largul său, partitura cuprinzând secvenţe de virtuozitate, ca de obicei mult gustate de publicul răsplătit, în bis, cu Lăutarul de Enescu; iar Rachmaninov s-a regăsit în cele două programe şi cu o Simfonie de tinereţe - marcată de spiritul post-romantic, subliniat cu eleganţă - şi cu îndrăgitul Concert nr. 3, al cărui solist - pianistul Simon Trpceski - a găsit resursele adecvate unei abordări interesante; dar punctul „forte” a rămas tălmăcirea excelentă a Simfoniei nr. 3 de Enescu, în compania Corului Filarmonicii bucureştene, dirijorul şi orchestra britanică oferind o versiune de referinţă a monumentalei lucrări, căreia i-au pătruns sensurile şi contururile atât de speciale, cântând cu reală plăcere. Dacă în prima seară mi s-a părut că nivelul valoric a fost mai „cuminte” decât mă aşteptam, ulterior, în programul aflat sub semnul... cifrei 3, muzicienii au entuziasmat şi au convins că părerea unanimă, după concertele anterioare, asupra calităţii lor, sub bagheta unui tânăr dirijor de mare calibru, a fost pe deplin justificată.       

festivalul george enescu enescu 2015

Festivalul s-a încheiat „în forţă”, din nou cu Orchestra regală Concertgebouw din Amsterdam, condusă, de această dată, de Andris Nelsons, şi el tânăr, temperamental şi dăruit muzicii, şi el probabil pasionat de creaţia secolului XX şi de Şostakovici, deci în nota generală din acest an; a acompaniat impecabil evoluţia impresionantă a violonistei Janine Jansen în Concertul nr. 1 de Bartok, aducând lirism şi visare şi frumuseţe în sonuri abia şoptite, acumulări şi secţiuni alerte cu structuri ritmice percutante, ovaţiile adresate solistei determinând un bis neaşteptat, frumoasa interpretă alegând un scurt moment în pizzicato dintr-o piesă de Sibelius, discret şi de mare impact, partener fiindu-i prim-violoncelistul orchestrei. Iar ampla Simfonie A Leningradului de Şostakovici a fost uluitoare, suprafeţele estompate, evocatoare sau cu o notă ameninţătoare alternând perfect dozat cu cele dezlănţuite, susţinute de alămuri şi percuţie bogată, având o încărcătură adesea năucitoare, reliefând înteaga profunzime a unei partituri greu de realizat datorită construcţiei şi complexităţii sale, dar interpretată - în cel mai adevărat sens al cuvântului - la cote artistice excepţionale. Apoi i-am ascultat în Simfonia nr. 2 de Brahms (completând astfel... integrala propusă în festival), parcă mai puţin adâncită ca sensuri şi respiraţie a frazelor, Rapsodia II de Enescu într-o viziune destul de diferită de reperele noastre, dar foarte bine gândită, cursiv, logic, atractiv, melancolic şi strălucitor, pentru ca în suita Daphnis şi Chloe de Ravel să ne lăsăm cuceriţi de sonurile diafane sau laguros-misterioase, cu planuri coloristice elaborate şi captivante, o sală plină aplaudând entuziast o orchestră care, cu Nelsons la pupitru, mi s-a părut mult mai vie în participarea sa nu doar impecabilă calitativ, ci şi implicată emoţional în demersul sonor.

Prefaţând primul concert al orchestrei din Amsterdam, ministrul de Externe Bogdan Aurescu şi omologul său din Olanda, Bert Koenders, au vorbit despre cei 135 de ani de relaţii diplomatice româno-olandeze, iar înainte de partea a doua a... concertului final, ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, a urcat pe scena sălii Palatului pentru a sublinia şi nivelul deosebit al ediţiei XXII a festivalului - un brand al României care, deci, trebuie să continue cu (cel puţin) aceeaşi anvergură - şi pentru a elogia contribuţia directorului artistic Ioan Holender, acesta primind, din loja centrală, omagiul sălii, la încheierea „misiunii” sale, mulţumindu-i-se şi directorului ARTEXIM, Mihai Constantinescu, pentru faptul că, de două decenii, organizează „cu modestie”  festivalul. De altfel s-a anunţat că în pauză, ca şi la lansarea de la Ateneu, ca şi la prezentarea de la Palat, ca şi la Operă, Ioan Holender a dat autografe pe volumul care, intitulat Festivalul „George Enescu” în era Ioan Holender, surprinde şi prin decuparea celor 10 ani din istoria de peste jumătate de veac a festivalului şi prin faptul că, în cele 126 de pagini, amintirile sale sunt completate de elogiile aduse lui de către prieteni, colaboratori sau admiratori, dar şi prin coperta care, în alb şi negru, cu portretul lui Holender însoţit de acel titlu, nu conţine niciun element care ar sugera „ceva” legat de festival, în schimb are, extrem de vizibil, sigla roşu-bordo a... Operei Naţionale Bucureşti (pentru că a fost publicat la Editura ONB...). Dar „era Holender” s-a încheiat odată cu ultimele acoduri din ediţia 2015... A fost, după cum citim pe flyer, „sfârşitul celei de a XXII-a ediţii”...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite