Un debut la Bucureşti

Când Kirill Petrenko a fost anunţat în 2015 drept succesor al lui Sir Simon Rattle la conducerea Filarmonicii din Berlin, mulţi s-au întrebat cine este acesta. Cei care îl cunoşteau deja s-au mirat cum de a fost posibil. Nume mult mai sonore erau date drept sigure, pentru ca jokerul să se impună în cele din urmă, după ce, spun gurile rele, refuzase o dată numirea, copleşit de greutatea postului.

Un dirijor de operă la cârma celei mai titrate orchestre simfonice din lume? Un artist foarte talentat, dar încă insuficient de bine rodat pe marile scene de concert, un muzician greu de evaluat pe baza a doar câteva înregistrări existente, un timid şi un introvertit, expus în groapa cu lei a muzicii clasice? Poate că dilema încă nedesluşită – Petrenko va trebui să-şi demonstreze valoarea direct la locul de muncă, urmând să debuteze în multe piese grele la pupitrul cel mai râvnit din lume – porneşte de la premize greşite. Timpurile giganţilor au apus. Pentru unii, încă nici nu au răsărit, ca la Viena, unde nu există un dirijor-şef şi unde probabil că nimeni nici nu şi-ar dori să fie, confruntat cu o tradiţie pe cât de impunătoare, pe atât de devoratoare. La Berlin, von Karajan a murit simbolic, cu câteva luni înainte de căderea Zidului. În timp ce Estul trăia eliberarea de dictatura politică, Filarmonica o încerca pe cea artistică. Abbado a adus savoarea sudului, a admis femei în orchestră şi concerte comerciale, şi le-a permis filarmoniştilor să vibreze şi să apese mai puţin pe instrumente. Un aer nou, destins şi elegant, pătrundea într-un Berlin care îşi regăsea treptat identitatea de mare oraş al nordului şi capitală a Germaniei reunificate. Simon Rattle a sosit la momentul potrivit, când orchestra resimţea deja lipsa unor proiecte mari şi căderea în umbra orchestrelor anglo-americane. Aşa că au importat chiar de pe insulă cel mai bun produs specific, iar energicul Rattle, deopotrivă entuziast şi pragmatic, a recâştigat pentru cei care l-au ales statutul de ansamblu de talie mondială. Nu e vorba doar de prestigiu şi de orgoliu, ci şi de bani. Mulţi bani. Aşa a fost întotdeauna. Arta costă, dar trebuie să şi producă. Sau măcar să lase impresia că o face. Cine vizitează Opera din Viena poate afla din gura ghidului că singurul concert profitabil din întreaga stagiune este cel al celebrului Bal, unde se plătesc sume exorbitante pe bilete numai pentru a vedea şi (mai ales) a fi văzut. Fondurile publice au o contribuţie importantă şi la Berlin. Lipsa pragmatismului l-a costat de altfel pe idealistul Celibidache postul pe care stă acum Petrenko, la concurenţă cu lucrativul von Karajan, care a promis contracte de înregistrări şi turnee internaţionale într-o ţară secătuită de război. Petrenko pare la rândul său idealist, dar este protejat tocmai de cvasianonimatul din care abia a început să iasă. Riscă totul şi în acelaşi timp prea puţin, fiindcă pariul este în primul rând al orchestrei. Cert rămâne faptul că pentru prima dată în istoria sa, ansamblul îşi întrece net în notorietate liderul ales. Şi totuşi, cum a ajuns Petrenko atât de sus, după ce dirijase doar de trei ori Filarmonica din Berlin? Atât muzicienii, cât şi dirijorul însuşi vorbesc despre un dialog optim, care pune pe gânduri şi eliberează, trezind o energie şi un entuziasm noi.  Colaborarea se întâmplă la intersecţia dintre spiritul de colegialitate, încrederea reciprocă şi egalitatea în drepturi. Şi, desigur, farmecul personal al dirijorului evreo-ruso-austriac, un farmec care nu se subînţelege, ci se dezvăluie treptat, din spatele modestiei caracteristice. Petrenko declară că are drept scop găsirea drumului către fiecare din cei 159 de membri ai Filarmonicii. Fiind deja Alesul, probabil că l-a găsit. Rămâne să-l afle şi pe cel către public.

La Sala Palatului, drumul pare uşor de găsit, cel puţin dacă vei avea în program Beethoven şi Ceaikovski. În seara deschiderii Festivalului Enescu, Petrenko, aflat la debutul internaţional în noua sa calitate managerială, a repetat piesa de rezistenţă cu care îşi deschisese cu o săptămână înainte directoratul de la Berlin – Simfonia nr. 9 de Beethoven. Probabil că nu există lucrare clasică mai cântată şi mai abuzată, de la muzica de film şi până la cea patriotică şi comericală. Imnul UE înseamnă Oda bucuriei. În Berlin, Filarmonica stă cu Beethoven la masă. O alegere, deci, pe cât de banală, pe atât de curajoasă. Cronicile locale s-au ferit să localizeze foarte exact amprenta lui Petrenko şi s-au încolonat de rigoare în întâmpinarea noului cardinal muzical al oraşului. Să nu ne facem iluzii – festivalurile nu sunt cele mai bune locuri în care poţi să-ţi dai seama de nivelul orchestrelor sau de interpretarea vreunui artist. În turnee şi festivaluri, în special cele din presezon, se bifează, se rodează, se experimentează. Nivelul profesional foarte înalt, care face ca astăzi să nu mai poţi face uşor diferenţa între celebrităţi şi aspiranţi şi care le permite tuturor să redea de o sută de ori o partitură cu aceeaşi acurateţe, conduce inevitabil şi la rutină. În plus, oricâte exorcizări sonore s-ar întâmpla la Sala Palatului, tot nu se va putea scoate din ea duhul celui de-al XIV-lea Congres. Acustica mizerabilă taie încă jumătate din procentul variabil cu care artiştii invitaţi coboară din avion. Nu sunt un cârcotaş de serviciu şi nu o să deschid aici vechea discuţie despre lipsa unei săli de concerte decente în Bucureşti. Am ascultat însă „Berlinul” la el acasă şi, prin comparaţie, e ca şi cum ai da toţi banii pe rochia de mireasă, după care ţii nunta în apartament. Ce s-a auzit din ce s-a putut auzi? Berlinezii au apreciat de la primele întâlniri cu Petrenko sensibilitatea acestuia şi capacitatea de a transmite sentimente şi imagini prin muzică. Dirijorul descrie, la rândul său, în puţinele interviuri pe care le-a acordat, preocuparea pentru respectarea întocmai a indicaţiilor compozitorului, dar şi adaptarea interpretării la nevoile lumii actuale. În A Noua, am remarcat o precizie chirurgicală a redării partiturii, în special în articulaţia frazelor şi a alegerii tempourilor. Aici, Petrenko se dovedeşte un partizan al gândirii analitice contemporane, care a influenţat interpretarea muzicală. Semnele sunt traduse ca atare în sunet, adică forma şi sensul se suprapun. Din acest motiv, apare uneori senzaţia unei lipse de implicare emoţională şi de mesaj metamuzical, o nouă Neue Sachlichkeit, un cântat despre care publicul spune simplu „nu m-a atins”. În mod neaşteptat, chiar şi în partea a treia, unde experienţa pe teritorul liric l-ar fi putut predispune pe Petrenko la mai multe licenţe, muzica s-a desfăşurat solid şi foarte instrumental, cu puţine momente cantabile. Am observat, în schimb, preocuparea dirijorului pentru realizarea contrastelor, duse uneori la extrem. Cu alte cuvinte, o interpretare „obiectivă”, care se bazează pe credinţa că astfel drumul spre autentic devine mai sigur. În a doua seară, Petrenko a ales un alt cal de povară al repertoriului simfonic – Simfonia nr. 5 de Ceaikovski. Deşi pare greu de crezut, Ceaikovski nu a reprezentat niciodată un punct forte al Filarmonicii din Berlin. Cu excepţia lui von Karajan, care, fără să-l dirijeze frecvent, l-a încărcat cu aceeaşi tuşă groasă pe care a întins-o pe aproape tot ce a atins, Ceaikovski nu s-a aflat în graţiile nici unuia dintre „principalii” de la Berlin, fie că s-au numit Furtwängler, Abbado sau Rattle. Crescut în şcoala rusă, Petrenko vine aşadar pe un teren propice, în care nu trebuie să se compare cu vreun predecesor pentru a convinge. La Bucureşti, am ascultat un Ceaikovski paradoxal, expresiv, dar lipsit de patos. Echilibrul care a traversat întreaga simfonie a cerut o concentrare specială din partea tuturor. Trebuie să fie foarte dificil să te integrezi mereu, să te abţii de dragul concepţiei întregului, şi să te poţi bucura. La final, o explozie în fortissimo (ff), acolo unde Ceaikovski scrie ffff. Obiectivitate, dar în cheie personală. Plăcerea de a percepe cele mai mici detalii ale dialogurilor dintre compartimentele orchestrei, acurateţea suflătorilor, personalitatea rafinată a fiecărui membru scos în evidenţă, cultura simfonică sofisticată fac însă uitate orice aşteptări nesatisfăcute (sau idei preconcepute).

Pe 31 august, în prima seară, programul s-a deschis cu Rapsodia nr. 2 de George Enescu. Anul acesta nu se va mai interpreta în Festival întreaga creaţie enesciană, dar gestul de curtoazie al Filarmonicii din Berlin faţă de gazde a fost apreciat. În a doua seară, simfonia romantică rusă a răsunat după Concertul pentru vioară de Arnold Schoenberg, interpretat de Patricia Copacinskaia. A devenit un obicei ca publicul să fie atras la concert de un şlagăr şi să ia astfel contact şi cu creaţii mai puţin accesibile. Dificultatea muzicală a Concertului de Schoenberg a fost depăşită doar de cea tehnică, publicul aplaudând la final o interpretare entuziasmantă, oferită de o specialistă recunoscută în repertoriul modern şi contemporan.

Indiferent de păreri, impresii şi reacţii, mai avem trei săptămâni pentru a le combate sau întări. Festivalul abia a început!