Violonista Patricia Kopatchinskaja, solistă în cel de-al doilea concert al Orchestrei Filarmonicii din Berlin

În programul serii de 1 septembrie, al concertului Orchestrei Filarmonicii din Berlin, dirijat de la ora 19.30 Kirill Petrenko, sunt lucrări de Arnold Schönberg, Concertul pentru vioară şi orchestră op. 36, şi de Piotr Ilici Ceaikovski, Simfonia a V-a în mi minor op. 64.

Text de Alice Mavrodin

Arnold Schönberg (1874-1951) a scris unicul său Concert pentru vioară op. 36 în anii care au urmat instalării sale în SUA – unde emigrase în 1934 pentru a evita persecuţiile naziste. Pentru compozitor a fost o perioadă traumatizantă, ale cărei tensiuni se reflectă în atmosfera concertului. Căci lucrarea, deşi scrisă în nepopulara tehnică serial-dodecafonică, este în realitate profund emoţională – o adevărată mărturie a frământărilor artistului în acei ani dificili.

Concertul (terminat în 1936) este în întregime alcătuit pe baza unei serii de 12 sunete. De precizat că seria nu este o melodie ci doar o „materie primă” din care compozitorul alcătuieşte cele mai diverse formaţiuni melodice. Or tocmai aceste formaţiuni pot juca rolul unor teme, dacă au un minimum de stabilitate astfel încât să fie reţinute şi recunoscute la audiţie. În cazul de faţă, Schönberg face o concesie în plus gândirii tradiţionale: întreaga înşiruire de 12 sunete deschide fiecare din cele trei mişcări. E drept că adoptă succesiv alt ritm şi alt caracter, dar fiecare din aceste trei variante devine tema mişcării respective. În plus, secunda iniţială a seriei, tratată în valori lungi, devine la rândul ei un motiv autonom care de asemenea traversează lucrarea.

Dar ceea ce impresionează înainte de toate este cantabilitatea intrinsecă a seriei, în toate variantele şi prelucrările ei. Această unică înşiruire de sunete, metamorfozată în fel şi chip, ajunge să exprime un caleidoscop de stări emoţionale – patetice sau sprinţare, apăsătoare sau imaterial transcendente.
Partea I, Poco Allegro în formă de sonată, începe meditativ cu tema provenită din secunda iniţială şi care prefaţează apariţia seriei in extenso. Aceeaşi serie dă naştere temei secunde diafane, ca şi dezvoltării agitate. Trăirile afective se succed pendulând între extreme, mişcarea încheindu-se aproape funebru cu motivul bazat pe secundă. Partea a II-a, Andante grazioso, e în formă de lied, cu o secţiune centrală în caracter scherzando, dar mai mult sarcastic decât glumeţ. Finalul Allegro are formă de rondo şi caracter de marş, anticipând pe alocuri în mod bizar sonorităţi ale unor simfonii de Şostakovici ... care nu fuseseră încă scrise! Coda Concertului reuneşte temele celor trei mişcări.

Acest opus schönbergian este unul din cele mai dificile – dacă nu cel mai dificil – concert scris pentru vioară. Dar instrumentul solist este pus în valoare cu o artă desăvârşită: colaborează cu orchestra dar se află mereu în prim plan şi ne ajută să pătrundem natura acestei minunate muzici, definite de critici ca fiind „întunecată, tulburată dar totuşi incredibil de adânc simţită şi pasionată”.

Ultimele trei simfonii de Ceaikovski (1840-1893) sunt plasate sub semnul destinului necruţător, care are ultimul cuvânt în sfârşitul funebru al Simfoniei a VI-a. Anterioară cu cinci ani, Simfonia a V-a în mi minor (1888) este mai puţin pesimistă, finalul ei luminos degajă speranţă. Până la acest sfârşit însă, lucrarea este dominată de tonurile întunecate ale unei teme ce traversează toate cele patru părţi. Ea materializează ceea ce nota Ceaikovski într-un carnet de însemnări: „Deplina închinare în faţa destinului sau, ceea ce este acelaşi lucru, în faţa ineluctabilului semn al providenţei”.

Concret, „tema destinului” constă dintr-un semnal scurt în ritm punctat urmat de un mers descendent cu paşi apăsaţi. Din ea se constituie introducerea Andante a primei părţi Allegro con anima în formă de sonată. Tema acestui Allegro, expusă într-un pianissimo interiorizat, începe tot cu un ritm punctat. Ea se amplifică în secţiunea centrală a mişcării, ritmul punctat se autonomizează ameninţător până într-acolo încât tema destinului nici nu mai are nevoie să fie reamintită, mesajul ei fiind preluat de tema Allegro-ului!

Ea (tema Soartei) revine însă în partea a II-a, un Andante cantabile de o rară frumuseţe, al cărui lirism cald e tulburat de apariţia în forţă a „destinului” de parcă am asista la Judecata de Apoi. Nici delicatul vals al părţii a III-a (Allegro moderato) nu e scutit de „ameninţări”, dar ele se aud mocnit, în surdină, la sfârşitul mişcării. Transfigurarea temei fatidice se produce în final: transpusă acum într-un luminos Mi major, ea capătă o alură de imn Andante maestoso ce introduce finalul propriu-zis, Allegro vivace (formă de sonată), care începe cu un dans popular rusesc. Făcând o comparaţie cu Simfonia a IV-a, care are un plan asemănător, putem explica renunţarea la viziunea pesimistă asupra vieţii prin participarea la veselia populară. O spune chiar Ceaikovski: „dacă nu găseşti în tine nici un motiv de bucurie, priveşte la ceilalţi, du-te în popor”. Numai că în Simfonia a IV-a, Fatumul îşi păstra caracterul ostil, în vreme ce aici el îşi modifică natura, devenind purtătorul generos al unei încrederi ce îmbrăţişează parcă întregul univers. Compozitorul a găsit în sine puterea de a depăşi – fie şi pentru un timp limitat – dramele sale interioare.

PROGRAM

Duminică 1 septembrie    ora 19.30 

MARI ORCHESTRE ALE LUMII 
Sala Palatului
ORCHESTRA FILARMONICII DIN BERLIN
KIRILL PETRENKO dirijor
PATRICIA KOPATCHINSKAJA vioară

Arnold Schönberg – Concertul pentru vioară şi orchestră op. 36
Piotr Ilici Ceaikovski – Simfonia a V-a în mi minor op. 64