Yuja Wang, pianistă: „Să cânt la pian mă face să mă simt vie“
0
Cu o „tehnică supra-umană“, aşa este caracterizată solista serii de 3 septembrie de la Sala Palatului, chinezoaica de 26 de ani, Yuja Wang.
„Pur şi simplu cea mai bună pianistă care s-a lansat în ultimii ani“, „emoţie şi muzicalitate ce-i depăşesc vârsta“, acestea sunt titluri din ziarele americane despre pianista-revelaţie Yuja Wang. Este considerată o supervedetă a muzicii clasice actuale, lucrează cu una dintre cele mai importante case de discuri din lume, pentru care a înregistrat deja cinci albume, unul dintre ele nominalizat anul trecut la premiile Grammy. Şi vine pentru prima dată la Bucureşti, pentru a interpreta Concertul nr. 1 de Ceaikovski alături de Orchestra Simfonică din Pittsburgh, condusă de Manfred Honeck. Are cel puţin un punct comun cu o altă vedetă chineză a muzicii clasice, pianistul Lang Lang: au studiat amândoi la Institutul Curtis din Philadelphia, cu acelaşi profesor, celebrul Garry Graffman, născut în America din părinţi iudeo-ruşi. Yuja Wang, alături de Lang Lang şi Yundi, formează un triumvirat de pianişti chinezi în jur de 30 ani care demonstrează că, având studiile potrivite, şi asiaticii pot deveni vedete ale muzicii clasice europene. Desigur, contează extrem de mult şi marketingul creat în jurul lor, mai ales cu instrumentele globale de comunicare de astăzi. Însă arta lor este, indiscutabil, de cel mai înalt nivel.
Este important brandingul şi asocierea cu alte aspecte ale vieţii contemporane, ca moda de exemplu, pentru un artist de muzică clasică al secolului al XXI-lea?
Nu este important pentru mine, dar totuşi trăiesc în această lume modernă. Nu cred că un artist de muzică clasică trebuie să pară că trăieşte acum 300 de ani. Cred că brandingul este o nouă formă de a construi o carieră; este un mod de a trăi viaţa de acum, cred că este pur şi simplu o parte a personalităţii muzicianului modern.
Dar de fapt cum vă vedeţi dumneavoastră? Pentru că mi se pare că imaginea care vi se creează nu vă reprezintă.
Cânt la pian pentru că aşa simt nevoia, iubesc să fac asta şi să fiu în relaţie cu publicul: momentul meu de creativitate se produce atunci când sunt pe scenă. A cânta la pian mă face să mă simt vie: acesta este un adevăr, o realitate de care am nevoie în viaţa mea.
Care este cel mai important lucru care v-a ajutat să deveniţi ceea ce sunteţi astăzi, ca pianistă?
Aş spune în primul rând experienţa de viaţă, pentru că am venit în America singură când aveam 14 ani, prin forţe proprii…
Cum aţi făcut asta?
Nu ştiu cum, dar am făcut-o. Probabil că dacă ar fi să mă întorc atunci, nu aş mai putea să fac asta. Ştiţi, părinţii mei locuiesc şi în prezent la Beijing. Eu am început să concertez când aveam 16 ani şi am vizitat numeroase ţări, foarte diferite, am întâlnit oameni foarte diverşi. Iată, este prima dată când vin în România şi de-abia aştept să ajung acolo. Cred că toate acestea s-au integrat în modul în care cânt muzica, în modul cum ascult muzica.
Nu este obişnuit ca o tânără de 26 ani să fie un star al muzicii clasice, cel puţin asta nu se întâmpla în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani. Există vreun secret care v-a ajutat să deveniţi ceea ce sunteţi astăzi?
Cred că este pur şi simplu pasiunea pentru ceea ce fac, adică să creez şi să împărtăşesc cu ceilalţi oameni. Dar totuşi nu sunt de acord cu dvs. când spuneţi că aşa ceva nu se întâmpla în urmă cu 20 ani: iată, Mozart, în urmă cu 300 ani, îşi începea cariera la doar şapte ani, deci s-ar spune că eu sunt bătrână deja…
Da, dar totuşi putem considera că Mozart a fost o excepţie. Unii cred că muzica clasică este perimată, alţii cred că muzica clasică are un viitor frumos. Dumneavoastră ce credeţi?
Pentru mine, muzica clasică este abia la început, pentru că mereu îi descopăr frumuseţea şi sunt fericită că am crescut practic alături de muzica clasică. De asemenea, văd la concerte şi oameni tineri care sunt foarte interesaţi de ceea ce ascultă: desigur, şi repertoriul este foarte important. Da, cred că muzica clasică este mai vie ca niciodată, cu ajutorul unor instrumente globale cum este YouTube de exemplu.
Când aţi început să cântaţi la pian?
La şase ani. S-a întâmplat când eram în China. Cred că pur şi simplu s-a întâmplat. Vedeţi, mama mea este dansatoare şi a vrut ca şi eu să fac asta, dar eram cam leneşă, aşa că i-am spus: „Mie îmi place muzica, voi învăţa să cânt la pian”.
Care a fost momentul când aţi realizat că veţi fi cu adevărat o pianistă?
De fapt, nu am vrut niciodată să fiu o pianistă profesionistă. Am început să cânt la pian la şase ani, considerând asta un hobby, pe lângă dans, caligrafie şi pictură. Până pe la 12 ani am crezut că voi merge la o şcoală obişnuită şi apoi voi alege o meserie oarecare. Dar totuşi, eram solicitată din ce în ce mai des să susţin concerte; apoi, la 14 ani, mi-am dat seama că a cânta la pian pe scenă este lucrul pe care-l fac cel mai bine şi mi-a plăcut asta. Ceea ce se întâmplă de fapt şi în continuare; mă consider chiar o veterană a scenei, din moment ce au trecut 20 ani de când cânt în concerte şi recitaluri.
Cât de important a fost momentul când aţi semnat un contract de exclusivitate cu Deutsche Grammophon?
S-a întâmplat acum cinci ani şi am fost foarte entuziasmată atunci. Aveam 21 ani şi îmi aduc aminte foarte clar momentul de după un recitalul pe care l-am dat la Verbier. Pare să fi fost o încununare a unei cariere, dar de fapt era doar începutul ei, pentru că până atunci nu înregistrasem nimic, doar apăream în concerte şi acestea sunt experienţe cu totul diferite.
Dumneavoastră alegeţi repertoriul pe care-l interpretaţi pe discuri? Sau vă este şi sugerat ceva de producători?
Depinde. În cazul concertelor cu orchestra, de obicei, ne consultăm – eu, producătorul şi dirijorul. Şi desigur, am grijă ca repertoriul curent de concert să se regăsească şi pe CD-urile mele, cum ar fi piesele oferite ca bisuri în concerte.
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre colaborarea cu Orchestra Simfonică din Pittsburgh şi cu dirijorul Manfred Honeck, alături de care veţi apărea şi la Bucureşti.
Am cântat deja de trei ori împreună, dar este primul turneu în care apar alături de ei. Au o sală extraordinară la Pittsburgh şi o istorie fabuloasă în spate. Manfred Honeck este un om alături de care îţi place să lucrezi.
Deci veţi fi într-un turneu alături de ei.
Da, iar România este parte a acestui turneu, alături de Austria, Berlin, Paris şi alte centre culturale europene importante.
Cântaţi Concertul nr. 1 de Ceaikovski în acest turneu…
Da, a fost prima lucrare de Ceaikovski pe care am ascultat-o vreodată. Am evitat să învăţ acest concert în adolescenţă, l-am ascultat însă de multe, multe ori. În fine, când am decis să-l învăţ, l-am cântat prima oară cu Filarmonica din Sankt Petersburg şi atunci am înţeles de ce este acest concert atât de interesant, important, chiar glorios, ca o plimbare prin secolului al XIX-lea văzută de Ceaikovski. Nu este atât de dificil ca o lucrare modernă, ca un concert de Bartók de exemplu, deci va fi o plăcere să-l interpretez în acest turneu şi să mă întâlnesc cu această muzică mereu şi mereu.
Cunoaşteţi muzicieni români – compozitori sau interpreţi?
Singurul compozitor pe care-l ştiu este Enescu, deşi încă nu i-am cântat lucrările, probabil însă că o voi face.
Aveţi cumva un mesaj pentru publicul din România?
De-abia aştept să vă văd ţara, am auzit atâtea lucruri frumoase despre ea, de-abia aştept să vin să cânt în România şi să cunosc publicul român, să vă cunosc cultura.
Care sunt avantajele şi dezavantajele de a fi un muzician chinez?
Cred că aceleaşi pentru un muzician de orice naţionalitate, dar totuşi, ştiu că există prejudecăţi în ceea ce-i priveşte pe asiatici, care sunt foarte disciplinaţi şi muncitori, dar nu şi foarte inspiraţi în interpretare. Dar totuşi acest lucru se poate schimba şi creativitatea să fie un punct forte şi pentru aceşti muzicieni.
Cum v-aţi descrie?
Dimineaţa sunt uneori foarte adormită, alteori plină de energie. Cred că sunt multe faţete care mă reprezintă; trebuie să fiu energică, din cauza faptului că sunt solistă – iar mai ales la pian, acest lucru este necesar; sunt şi foarte independentă şi foarte puternică.
Urmaşa Martei Argerich
Numele: Yuja Wang
Data şi locul naşterii:
1987, Bejing
Starea civilă: căsătorită
Studiile şi cariera:
A studiat pianul la Conservatorul Central de Muzică din oraşul natal, apoi în Canada şi în SUA.
A câştigat numeroase premii în competiţiile dedicate tinerilor artişti: Gilmore (2006), Classic FM Gramophone (2009), Echo (2011) iar în 2010 - bursa Avery Fisher Career.
După debutul său la Carnegie, presa americană o consideră pe Yuja „urmaşa Martei Argerich“ şi se întreabă dacă „este ea un nou Horowitz?“.
Cu patru discuri înregistrate la Deutsche Grammophon şi două nominalizări Grammy la categoria „Cel mai bun solo instrumental de muzică clasică“, Yuja Wang este o prezenţă flamboaiantă, cu „o pianistică supraomenească şi o elocvenţă artistică neîntrecută“ („San Francisco Chronicle“).
Locuieşte în: SUA
Se încarcă comentariile...
