130 de ani de la naşterea lui Constantin Titel Petrescu

Pe 5 februarie s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Constantin Titel Petrescu. Eveniment consumat într-un total anonimat. Un anonimat tragic, şi nemeritat, Titel Petrescu fiind unul dintre liderii interbelici ai social democraţiei româneşti, o direcţie politică şi ideologică mult mai puternică şi mai influentă decât au prezentat-o atât cei din epocă, dar şi comuniştii, după ei.

Mişcarea socialistă de sfârşit de secol XIX şi cea social democrată, de primă jumătate a secolului XX, a avut lideri pe care îi putem considera a fi fost pe deplin sincronizaţi cu mersul ideilor politice la nivel european. Calitatea intelectuală a acestor lideri, Titel Petrescu fiind printre ei, este incontestabilă, şi au contribuit din plin la modernizarea societăţii româneşti. Au avut principii ferme, au crezut în valorile pe care le-au promovat, au fost consecvenţi în credinţa lor şi deschişi dialogului.

Reamintesc câteva dintre prevederile „Programului politic şi economic al PSD” din epocă, Program sprijinit de Titel Petrescu în articolele publicate în ziarul „România Muncitoare” la începutul secolului XX: „dreptul la referendum, descentralizarea administrativă şi autonomia comunală, sancţionarea prin lege a funcţionarilor statului pentru orice abuz şi atingerea drepturilor cetăţeanului, asigurarea unei Justiţii cinstite, drepte şi independente, reorganizarea învăţământului, aplicarea unui impozit direct, proporţional şi progresiv, introducerea contractului colectiv de muncă, crearea unei Case generale de ajutor pentru boală, invaliditate, lipsă de lucru şi bătrâneţe, organizarea unui credit agricol, reforma agrară”.

Constantin Titel Petrescu s-a implicat direct în dezvoltarea cooperaţiei, fondând în 1914 „Casa Poporului”, o societate cooperativă pe acţiuni. Această societate cuprindea nu numai agenţii de împrumut pentru meşteşugari şi ţărănime îndeosebi, ci şi cluburi politice, sedii de sindicat, o editură şi redacţia unei publicaţii. Nici această evoluţie nu a fost pe placul guvernării de atunci.

Poate că societatea românească nu era pregătită să accepte un astfel de program progresist şi de departe cel mai radical din epocă. Dar el a indicat o direcţie de evoluţie şi, mai devreme sau mai târziu, şi celelalte forţe politice au trebuit să accepte necesitatea acestor schimbări şi să le introducă, e drept, în forme mult diluate, care n-au schimbat prea mult situaţia celor care trăiau din muncă.

Guvernele României interbelice, dominate de liberali, au văzut în social-democraţi nu doar nişte fireşti adversari politici, ci o ameninţare la adresa dominaţiei lor pe scena politică. Un pamflet publicat de Titel Petrescu, pamflet care demasca moravurile cazone din armată, i-a adus un an de închisoare, sentinţă pronunţată de justiţia militară.

Este drept, în închisorile democraţiei interbelice n-a stat decât trei luni. A avut de partea lui ”societatea civilă”, care s-a mobilizat în susţinerea libertăţii de exprimare şi a drepturilor constituţionale. În închisorile totalitarismului comunist a stat şase ani, pentru că a refuzat preluarea ostilă de către PCR a PSD, a înfiinţat PSD-I şi a semnat o scrisoare adresată ONU, în care partidele istorice demascau mascarada alegerilor din noiembrie 1946. A rămas consecvent credinţei sale, aceea că social-democraţia nu are sens decât în democraţie.

Încă din anii 1920 contestase schema revoluţiei proletare, pe care o considera un  obstacol al progresului social, fiind adeptul unor aranjamente democratice pe plan economic şi social, durabile şi pozitive. Constantin Titel Petrescu respingea ideea „dictaturii proletariatului”, proletariatul rămânând în concepţia sa un mandatar al puterii în cadrul pluripartidismului, nu „stăpânul” acesteia, acaparator al conducerii societăţii. Poate nu este lipsit de interes să amintesc că viaţa i-a dat dreptate: prin anii 60, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi PCR renunţa la „dictatura proletariatului”, ca principiu de guvernare, cu argumente izbitor de asemănătoare, minus pluripartidismul. 

A fost un anti-fascist convins, atitudine care venea din ataşamentul lui profund la principiile democraţiei „liberale”, ca să folosesc un termen atât de la modă azi. A respins pretenţiile lui Hitler, acelea de a fi condus un partid „socialist”, dar şi Mişcarea Legionară, pe care o considera că reprezintă o „trădare a românismului”, ţinând seama de apropierea ei de nazism şi fascism.

Un astfel de om nu a fost găsit demn de a fi omagiat şi asta este cel puţin regretabil. Mai mult, într-o astfel de atitudine găsim explicaţia crizei profunde în care se găseşte politicul în România, şi îndepărtarea cetăţenilor de politică şi de partide. Partidele nu-şi mai asumă identitatea, refuză orice legătură cu trecutul, cu gândirea şi acţiunea celor care le-au construit şi care le-au asigurat continuitate peste ani.

Ca un partid să-şi lege imaginea de oameni de principii şi valori, precum Titel Petrescu, ar însemna să facă şi altceva decât să transmită live din Parlament sau să reclame pe la Înaltele Porţi. Ar însemna să gândească. Să propună programe. Să lupte pentru democraţie, nu să promoveze totalitarismul în interiorul său, şi să sprijine instituţii nedemocratice în societate. Ar însemna să fie consecvent, nu oportunist.

Cine vine de nicăieri, se duce spre nicăieri. Asta este politica românească de azi. Ne plângem de lipsa modelelor, dar nu vrem să le vedem, pentru că modelele ne încurcă. Pierdem din cauza lipsei noastre de convingeri şi de caracter.