„2 pentru România”. A doua parte: Klaus Iohannis

„Nimic din parcursul vieţii dlui Iohannis nu arată că şi-ar fi dorit cu ardoare să deţină funcţia de Preşedinte al României, spre deosebire de Victor Ponta care pare să aibă unic ţel în viaţă funcţia supremă în stat, parvenind prin orice mod şi fără scrupule. ”        FOTO Mediafax

Acest articol comentează şi analizează documentarul lui Florin Iepan, „2 pentru România”, prezentat miercuri seară, la Digi 24 TV. Articolul are două părţi, iar în această a doua parte este analizată personalitatea şi parcursul candidatului Klaus Iohannis.

Dacă în prima parte a documentarului am văzut ascensiunea rapidă a d-lui Ponta, pe care eu am comparat-o cu Julien Sorel din romanul „Roşu şi Negru” a lui Stendhal, a doua parte a documentarului ne prezintă parcursul lui Klaus Iohannis, un parcurs lin şi lent, care nu anunţa faptul că acest om şi-ar fi propus vreodată să intre în politică sau să candideze la Preşedintie.

Klaus Iohannis apare în acest documentar, vorbind despre copilărie, adolescenţă, familie, spre deosebire de Victor Ponta care s-a întâlnit de câteva ori cu Florin Iepan, timp de 10 minute şi nu apare în film deloc. Regizorul a spus că a avut un război de uzură cu premierul, spre deosebire de Klaus Johannis care i se pare un personaj puţin mai relaxat decât Victor Ponta în această competiţie.

Spre deosebire de prima parte a documentarului care începea cu mitingul grandios de pe Arena Naţională, partea a doua începe cu Klaus Iohannis în autocarul electoral ce străbate ţara, iar pe fundal se aude vocea lui Moise Guran, la radio, ce moderează o emisiune în care apar opiniile cetăţenilor, pro sau contra candidatului ACL.

Klaus Iohannis s-a născut în Sibiu, în urmă cu 55 de ani. Până la liceu a locuit împreună cu familia sa (părinţi, soră, bunici) într-o garsonieră repartizată de la stat. Vecinii îl descriu ca pe un copil timid şi retras. Nu prea le avea cu fotbalul, însă îi plăceau excursiile în natură şi schiatul. Se plimba foarte mult cu bicicleta, împreună cu familia.

După Al Doilea Război Mondial, bunicii săi au fost deportaţi într-un lagăr de muncă din Ucraina. Suferinţa acelor timpuri a fost profundă, bunicii nu au putut niciodată sa treacă peste acele amintiri şi au preferat să nu vorbească despre experienţa aceea. După revoluţie, bunicii lui Iohannis au vândut casa şi au plecat în Germania. Cei care au cumpărat casa, au fost tot timpul apropiaţii familiei Iohannis şi apar în documentar: „Dacă nu era saşii, ce făcea românii? Pe cuvânt c-am învăţat multe de la saşi: cum să gospodărim, cum să gătim, am învăţat multe treburi”, spune Marilena Mihu, actualul proprietar al casei.

„Era mai serios decât noi” spune un coleg de liceu, iar o colegă spune despre el că era înalt, blond, subţirel, un tip plăcut şi arătos. A fost cel mai bun din clasă, iar la treapta a doua din clasa a X-a a fost primul băiat, ce a avut peste 8. Etnicii germani au fost crescuţi în alt spirit, fiind obişnuiţi ca liceeni să fie destul de liberi, făcând tot felul de acţiuni pe care colegii lor din alte licee nu le făceau, ceea ce le permitea să viseze la un viitor mai bun care să fie decis de ei.

Pe măsură ce filmul înaintează cu interviuri şi imagini din viaţa lui Klaus Johannis, momente inedite  din campanie sunt inserate, regizorul având acceptul echipei de campanie să-l însoţească in autocarul care se deplasa prin România. E frapantă diferenţa de atitudine între vizitele din campanie ale lui Ponta, când activitatea se opreşte iar angajaţii îl aplaudă, având o panglică a tricolorului în pipet, parcă împinşi de la spate de directorul cel mare – aduce aminte de vizitele lui Ceauşescu- spre deosebire de vizitele lui Iohannis, când oamenii continuă sa muncească, iar acesta se duce spre ei pentru a le vorbi.

Despre perioada din armată, un an de zile, Klaus Iohannis consideră că este mai degrabă o perioadă pierdută. După ce termină armata, devine studentul Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, fiind ales şef de grupă, la grupa de Fizică Atomică. La sfârşitul facultăţii era specialist în fizică nucleară, însă nu şi-a dorit să devină cercetător (deşi putea să avea câştiguri mai mari, fizica fiind pe atunci asemănător IT-ului de acum), ci profesor de fizică.

A fost repartizat la Agnita, ca profesor, iar unul dintre colegii de catedră spune despre el că avea altă viziune, mai democratică şi era împotriva multor lucruri ale sistemului comunist, având simpatii monarhice. Distanţa de 60 de km dintre Agnita, locul unde profesa şi Sibiu, locul unde locuia, o parcurgea cu bicicleta. De fapt, Klaus Iohannis, până la 30 de ani, a mers doar cu bicicleta. În 1989 a fost repartizat la Sibiu pentru a preda la liceu la care a fost elev. Foştii săi elevi de acolo spun despre el că era profesorul cool, simpatic şi sexy cu un simţ al umorului sec şi ironic, dar nu într-un mod jignitor.

Revoluţia l-a prins la Sibiu unde a participat la mitingul din Piaţa Sfatului. După revoluţie a urmat un exod al saşilor în Germania, familia sa emigrând în 1992.

„Eu atunci nu mi-am dorit, nu mi-am imaginat că ar fi o soluţie pentru mine să plec. Am fost unul dintre puţinii care au spus NU.”

O colegă de liceu a spus că el nu a vrut să plece niciodată pentru că el aici se născuse şi aici dorea să trăiască, probabil şi din cauza faptului că era căsătorit cu o româncă. Spre deosebire de soţia dlui Ponta, care este un politician şi o persoană publică, soţia dlui Iohannis este o prezenţă discretă, care însă l-a susţinut din umbră în majoritatea deciziilor şi acţiunilor pe care acesta le-a întreprins.

Documentarul continuă cu istoria saşilor care sunt concepuţi ca întemeietorii unei civilizaţii în Transilvania. Emil Hurezeanu spune despre ei că atunci când au venit au găsit mlaştini şi au făcut din Sibiu un oraş serios , care funcţiona ca atare înaintea Varşoviei sau a Berlinului. Tot Emil Hurezeanu susţine că românii de acolo nu au fost supuşi de către saşi, aşa cum au făcut-o grofii maghiari cu iobagii români în anumite părţi ale Transilvaniei. Cu toate acestea, după Marea Unire de la 1918, situaţia acestora s-a înrăutăţit treptat, culminând cu deportarea lor după Al Doilea Război Mondial, sau vinderea lor autorităţilor germane de către Ceauşescu. După `90, peste 60 de mii de saşi au plecat în Germania.

În anii `90, Iohannis devine membru fondator al Forumului Democrat al Germanilor din România pentru ca abia în 1998 să deţină o funcţie de conducere în această organizaţie, iar în 2002 să devină Preşedintele ei. Tot în 1998 devine inspector general adjunct şcolar, iar peste 2 ani devine inspector general. În 2000, Forumul Democrat German l-a propus candidat la funcţia de primar al Sibiului. A câştigat primăria Sibiului în turul doi cu 70%, deşi a investit puţin în campanie şi venea din rolul outsiderului. În 2004, a câştigat din nou cu un scor de peste 88%, iar în 2008 a avut peste 86%.

Din acest moment, documentarul prezintă părţi din emisunea Eugeniei Vodă de la TVR1, „Profesioniştii”, unde Klaus Iohannis a fost invitat înainte de 2007, fiind unul dintre puţinii politicieni invitaţi la această emisiune.

De ce a avut acel succes? Simplu. A adus investitori mari, s-a lucrat fără birocraţie şi şpaga nu a existat în primăria Sibiului. Plus titlul de Capitală Culturală Europeană, fapt ce a schimbă total faţa Sibiului, devenind un oraş european, vizitat de mii de turişti străini.

Problemele cu justiţia sunt tratate în timpul documentarului, de fiecare dată primarul Sibiului răspunzând acuzaţiilor legate de traficul de copii, retrocedări sau celebrele sale case.

Eficienţa în mangementul administrativ a candidatului ACL la Preşedinţie este redată de Preşedintele actual al Forumului Democrat al Germanilor care povesteşte modalitate în care se luau deciziile în cadrul şedinţelor: „Care este problema? Asta. Care sunt soluţiile? Astea 4. Care e cea mai bună? A doua din stânga. Mai sunt alte probleme. Nu. Cine e de acord?” Ein Mann, Ein Wort, era felul său de a acţiona, vorbind foarte puţin şi de-obicei cu cuvinte puţine. Ca primar al Sibiului a simţit presiune politică de nenumărate ori, ceea ce l-a făcut să semneze un protocol  de colaborare cu PSD-ul în anii 2000.

Documentarul se încheie cu opinia lui Emil Hurezeanu care spune despre Iohannis  că este reprezentantul spaţiului public românesc care a ajuns la maturitate. Spaţiul public este o întretăiere între ONG-uri, IMM-uri, studenţi, doctori, elite locale, care de mai mulţi ani se deosebesc de politica de la Bucureşti.

Nimic din parcursul vieţii dlui Iohannis nu arată că şi-ar fi dorit cu ardoare să deţină funcţia de Preşedinte al României, spre deosebire de Victor Ponta care pare să aibă unic ţel în viaţă funcţia supremă în stat, parvenind prin orice mod şi fără scrupule. Toate lucrurile s-au întâmplat firesc pe parcursul politic al candidatului ACL, nu au fost forţate sau impuse ca şi în cazul lui Ponta. Spiritul germanic atât ca şi management cât şi comunicare se simte în personalitatea lui Klaus Iohannis. Cu toate acestea, are şansa a doua duminică. Doar o prezenţă mare la vot şi o mobilizare a celor indecişi poate să îl propulsesze în funcţia de Preşedinte. Altfel, vom continua tradiţia neocomunistă din `90 şi vom fi reprezentaţi de urmaşul lui Iliescu şi Năstase.

Partea a doua a documentarului.