30 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara

Se împlinesc 30 de ani de la momentul în care a devenit public textul unui document politic care dacă, la vremea lui, ar fi fost luat în serios şi ar fi fost pus în practică probabil că ar fi influenţat consistent în bine evoluţia generală a societăţii româneşti post-decembriste. E vorba despre „Proclamaţia de la Timişoara”.

Din păcate, nu a fost să fie. De ce? Cauzele au fost multiple. Cele imediate erau reprezentate de faptul că puterea nou instalată la Bucureşti îndată după fuga Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu şi aneantizarea PCR a simţit mai repede şi mai profund ca oricine primejdia pe care sus-menţionatul document politic ar fi putut-o reprezenta pentru legitimarea ei prin alegerile democratice din aşa-numita Duminică a orbului. Până atunci, planul cantonării ţării în limitele unui gorbaciovism, ale glasnostului  şi perestroikăi mersese ca pe roate. Frontul Salvării Naţionale se transformase, în ciuda promisiunilor iniţiale, în partid politic cu Ion Iliescu în chip de preşedinte, cu bătrânul bolşevic Silviu Brucan în postura de ideolog şef, cu Petre Roman vector de imagine, cu Virgil Măgureanu şi Gelu Voican Voiculescu eminenţe cenuşii. Celebrul Punct 8 al Proclamaţiei, cel care prevedea lustraţia, adică eliminarea pentru un număr limitat de ani din viaţa publică a fostelor vârfuri ale PCR şi Securităţii, era  resimţit ca un act cu adresă specială. Adresantul principal părea să fie principalul emanat al Revoluţiei, numitul Iliescu Ion, care avea mâinile însângerate şi în nici un caz nu putea să îşi permită luxul nici celei mai mici defecţiuni. Televiziunea Română care şi-a regăsit rapid vocaţia de slugă a puterii (aici vina principală îi revine actualul vicepreşedinte al Academiei, dl. Răzvan Theodorescu, pe viaţă om al lui Iliescu, numit atunci preşedinte al Radioteleviziunii Române, căruia mai apoi i se va alătura securistul dovedit Emanuel Valeriu ce va fi cocoţat în postul de director general al instituţiei) a avut grijă să minimalizeze, să ia în derâdere, să  batjocorească fără ruşine actul. Ţin minte şi azi dispreţul, suficienţa, superioritatea securistică cu care a citit şi comentat textul Proclamaţiei unul dintre cei mai odioşi foşti crainici ai lui Ceauşescu. Cel ce răspunde la numele de Cornelius Roşiianu. Azi locul lui Cornelius Roşiianu a fost luat de Ionuţ Cristache, iar cel al lui Răzvan Theodorescu, de Doina Gradea. În ciuda faptului că posturile de radio occidentale, în mod deosebit Radio Europa Liberă au comentat corect, aşa cum se cuvenea, conţinutul Proclamaţiei, rezultatele au fost minime. Le scăzuse într-o anume măsura şi audienţa, şi influenţa. Presa scrisă cu adevărat liberă (revista 22, cotidianul România liberă) era în minoritate, nici nu îşi putea compara forţele cu aceea aservită FSN. Vârfuri de lance ale noii puteri fiind Adevărul în fruntea căruia fusese implantat Darie Novăceanu şi mizerul Azi.

Operaţiunea de intoxicare publică, cea care dăduse deja roade în campaniile Vin moşierii! Vine Regele!, Nu ne vindem ţara!, a găsit un teren propice în slaba şi falsa informare a populaţiei, în reuşita operaţiunilor manipulatorii, în falia pe care puterea fesenistă izbutise deja să o creeze între intelectuali şi marea majoritate a populaţiei, dar mai ales în ceea ce însemna precara experienţă democratică anterioară a românilor. Dacă în majoritatea celorlaltor ţări foste comuniste mai existaseră, se mai insinuaseră, chiar şi în dictatură de viaţă liberă, crâmpeie de dialog civic (un rol aparte deţinând Biserica Catolică), 22 decembrie 1989 prinsese România într-o stare complet atipică. Ea a continuat ca atare şi după victoria Revoluţiei, repede metamorfozată în lovitură de stat. Mitul creat în jurul lui Ion Iliescu, sperietoarea cu vânzarea ţării, exacerbarea programată a isteriei faţă de străini, dar şi faţă de românii veniţi din afara ţării, cei care nu au mâncat salam cu soia, explică reticenţa marii majorităţi a cetăţenilor faţă de  spiritul şi esenţa Proclamaţiei. Dar şi faţă de unele evoluţii ulterioare, aşa cum va fi Piaţa Universităţii.

Desigur, nu poate garanta nimeni că dacă Proclamaţia  şi celebrul ei punct 8 ar fi avut o soartă mai bună, România ar fi mers în toţi aceşti 30 de ani din bine spre mai bine. O dovedeşte experienţa unor ţări foste comuniste care s-au situat la început pe drumul reformelor hotărâte, dar care azi sunt confruntate cu regimuri iliberale. La fel cum plănuiau până mai deunăzi pentru România Liviu Nicolae Dragnea şi PSD. Sigur e doar că  primii ani de după Revoluţie ar fi fost mai buni, mai siguri, înscrierea pe calea reformelor evident mai hotărâtă. Proclamaţia de la Timişoara ar fi adus un plus de curăţenie în viaţa publică a ţării. Neacceptarea ei de cea mai consistentă masă a românilor, cel mai adesea ca efect al necunoaşterii şi al manipulării, a costat scump România. O costă chiar şi astăzi.

P.S. Ieri a avut loc la Timişoara o manifestare al cărei scop a fost acela de a marca aniversarea celor 30 de ani ai Proclamaţiei.  PSD a fost singurul politic care nu şi-a trimis reprezentanţii. Ce altă dovadă mai clară  că PSD, cel cu Sorin Grindeanu şi Alfred Simonis văzuţi ca minţi deschise şi reformatoare (Doamne, ce glumă proastă!), rămâne fidel idealurilor bolşevice, fantomaticei prezenţe a criminalului Ion Iliescu ca marca de identificare, Steagului roşu şi minciunii?

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro