Îmi este prieten plagiatul, dar şi mai prieten îmi este adevărul!

Victor Ponta a anunţat că renunţă la titlul de doctor  FOTO Mediafax

S-a scris mult despre plagiatul premierului Victor Ponta. În registre diferite: de la critica pertinentă  la atitudinea  sceptică dublată de un soi de mirarea metafizică: „Se poate să plagiezi o teză de doctorat? Atât de mult?” de parcă ar exista specii diferite de plagiat: copiatul cuviincios - adică împrumutul  pe ici pe colo sau cel neobrăzat - pasaje întregi  compilate.

S-a şi tăcut mult despre plagiatul premierului, mai ales în campanie, semn că frauda intelectuală pare cumva mai uşor de acceptat decât frauda clasică. Că a fura cuvinte şi idei e mai puţin grav decât a fura bani.

În scrisoarea deschisă către profesorul Mircea Dumitru, rectorul Universităţii Bucureşti, Victor Ponta anunţă renunţarea la titlul de doctor în drept motivând gestul tardiv drept o alegere morală: „m-am considerat de bună credinţă în argumentele mele la momentul apariţiei contestării şi nu am vrut să amestec planul pur profesional cu cel politic.” Mai mult, anunţă că intenţionează să se dedice unui  „nou demers doctoral, respectând toate standardele şi cerinţele de la acel moment.” O dovadă de onestitate şi de decenţă politică, în fond. Totuşi, fraza ascunde o formulare nefericită, recte sintagma „cerinţele de la acel moment dat”, de parcă istoria s-ar împărţi în era plagiatului şi era post-plagiatului, iar standarele şi rigorile din 2003 erau permisive cu astfel de practici academice. Totuşi, fără a dilua măreţia gestului care ar putea servi drept precedent şi cine stie, drept un act de penitenţă firească pentru toţi cei care au călcat pe urmele copy-paste-ului şi, din anumite raţiuni, nu au fost deconspiraţi încă, mă întreb dacă nu lipseşte ceva din scrisoarea deschisă a  premierului Victor Ponta. Ei bine, da, lipsesc scuzele. Scuze către comunitatea academică din România, către profesori, către cei care înţeleg că doctoratul nu e o bagatelă încât să ţi-l poţi retrage după bunul plac, ci are greutatea unei alegeri destinale, către doctoranzii care îşi scriu tezele acum şi o fac aşa cum se cade: cu rigoare, cu o formă de smerenie faţă de tot ce s-a scris anterior, cu grijă pioasă faţă de propriul text. Cu teamă perpetuă de a nu-şi dezamăgi profesorul coordonator şi pe sine. Tuturor, Victor Ponta trebuie să le ceară scuze.

Câteva note despre plagiat: Romania şi cultura plagiatului

Fără a-l inocenta pe Victor Ponta, gestul de a plagia nu e de dată recentă, ci merită chiar o discuţie separată cu atât mai mult cu cât are o etimologie interesantă, numai bună pentru a naşte tot felul de metafore; plagiarus, în limba latină, desemnează un hoţ de sclavi. Marţial e primul care foloseşte cuvântul plagiat în Antichitate pentru a-l ridiculiza pe Fidentinus care îi recita versurile de parcă ar fi stăpânul lor (Măinescu, 1961 apud Chelcea, 2008-menţionez, pentru următoarea teza de doctorat a lui Victor Ponta, că aşa se citează  în mod corect). Epigrama lui Marţial e dedicată unui plagiator şi sună întocmai: „Poemul ăsta, Fidentine,\Îl recunosc, e scris de mine\Dar îl reciţi atât de rău,\C-a început să fie-al tău” (idem, p.236). Analizând practica plagiatului, Septimiu Chelcea corelează frauda intelectuală cu relaţia dintre vinovăţie şi ruşine în perioada traziţiei postcomuniste. Ancheta sociologică pe care o coordonează nu e deloc contraintuitivă: studenţii plagiază. Şi, potrivit observaţiilor lui Septimiu Chelcea, nici unii profesori nu ar fi tocmai străini de  această practică. Este, însă, nelinştitoare dimensiunea motivaţională a unui act care poate fi uşor calificat drept unul de devianţă şi la fel de neliniştitor e tocmai decalajul dintre gravitatea efectivă a faptei şi lejeritatea percepţiei şi a autopercepţiei ei. (S.Chelecea: 2008, p.99 -  mostră de citare corectă  pentru următoarea teză de doctorat a domnului Victor Ponta). Practica plagiatului devine chiar anecdotică prin  autoreferenţialitate, exemplul cel mai bizar fiind al unei lucrări de licenţă despre plagiat care, tautologic, reprezenta un plagiat în sine.

Studiul coordonat de Septimiu Chlecea nu este primul care abordează recurenţa plagiatului în mediul universitar românesc. Prima anchetă sociologică pe această temă a fost coordonată de Mihaela Miroiu şi a dezvăluit status-quo-ul climatului educaţional din anul 2005: 55% dintre studenţii cuprinşi în eşantion cunoşteau cazuri de „asumare” de text, în timp ce peste 60% admiteau că au copiat la examene. O dimensiune - nu tocmai lipsită de tâlc - a cercetării s-a dovedit genul: surprinzător sau nu, propensiunea de a copia este mai scăzută în rândul studentelor decât în rândul studenţilor. Altfel spus, femeile plagiază mai puţin decât bărbaţii, dar asta e o discuţie separată.

De la furtul sclavilor la furtul texelor

Dincolo de lejeritatea cu care practica plagiatului este internalizată încă în România şi de diluarea vinei prin recurenţa ei, nu e nicio diferenţă, din punct de vedere moral, între actul de a fura orice şi actul de a fura pasaje de text. Şi, în ţara scrisorilor deschise, poate că ar fi bine să învăţăm un gest rudimentar, chiar daca suntem şefi de guvern: să cerem scuze. Nu vom fi expiaţi de vină şi nici nu vom fi aplaudaţi frenetic de cei care nu au crezut în noi, dar cu siguranţă vom şti că recunoaşterea greşelilor, ca în confesional, nu e un act ratat.