Întoarcerea lui Nixon

Preşedintele ales al SUA, Donald Trump

În „Diplomaţia”, Henry Kissinger vorbeşte despre cele trei şcoli de gândire care conturau posibilele strategii de politică externă ale Statelor Unite înainte de Nixon:

a.         Şcoala „teologică”, care accentua ideea că liderii sovietici au o înclinaţie naturală către dominaţie mondială, cucerire şi conflict. Soluţia propusă de Acheson şi Dulles era celebra politică de îngrădire, susţinută de un discurs care vorbea insistent despre “bine” şi “rău”. 

 b.        Şcoala „psihiatrică”, care punea accent pe ideea că orice lider este înclinat mai degrabă spre pace – conducătorii sovietici nefiind din acest punct de vedere substanţial diferiţi de cei americani. Această poziţionare teoretică implică o aşteptare activă în raport cu URSS, urmând să fie constant încurajată tabăra mai “liniştită” de la Kremlin. 

 c.         Şcoala „pasivă”, care susţinea că o luptă la baionetă cu URSS nu face decât să întărească şi să legitimeze nucleul sovietic dur, o strategie mult mai inspirată fiind, dimpotrivă, retragerea din confruntarea bipolară. Cu cât URSS se extindea mai mult, cu cât nu întâlnea o opoziţie externă, cu atât razboiele interne s-ar fi înteţit şi comunismul s-ar fi prăbuşit prin propria inconsistenţă. 

Nixon a ales să manevreze între aceste şcoli de gândire prin redescoperirea conceptului de „interes naţional”, care implică o retragere parţială a SUA din logica discursului idealist şi o urmărire mai asumată a propriilor scopuri realiste: 

„Obiectivul nostru este, în primul rând, de a ne sprijini interesele pe termen lung. Noi nu ne implicăm pe plan mondial pentru că avem angajamente; noi avem angajamente pentru că suntem implicaţi. Interesele noastre sunt cele care trebuie să dea formă angajamentelor noastre, mai curând decât invers”. 

Această opţiune de politică externă aducea cu sine – ceea ce Kissinger nu poate spune până la capăt – şi un câştig esenţial în termeni de timp. Renunţând la discursul confruntaţional în relaţia cu sovieticii sau chinezii, punând în umbră misiunea sacră a Statelor Unite de a combate comunismul, Nixon căpăta un răgaz important pentru a lăsa China şi URSS să intre singure în bucluc. Confruntate cu o America mai prietenoasă, China şi URSS puteau să se ocupe mai serios de propriile rivalităţi. Lupte interne din partidele comuniste aveau acum o şansă de exprimare. 

Dincolo de stratul gros de speculaţii şi ipoteze privind posibilele rădăcini ale politicii externe pregătite de Donald Trump, o analiză raţională ne conduce spre ideea că, în acest moment, republicanii revin la o politică externă de tip Nixon. Miza lor e să-l utilizeze pe Putin în echilibrul de putere cu China şi, simultan, să câştige timp în relaţia cu o Rusie aflată într-o ofensivă culturală şi imagologică. Şi asta pentru că se dovedeşte extrem de greu să intri în luptă directă cu tactica de expansiune a Kremlinului: „gaura din covrig”. 

Fără să aibă capacitatea de a cultiva un imperialism economic sau militar real, Putin a mizat în ultimii ani pe o formă exotică a imperialismului cultural („cea mai subtilă şi cea mai de succes politică imperialistă”, după cum scria Hans J. Morgenthau). Spun exotică pentru că dimensiunea pozitivă a acestei oferte nu e foarte consistentă: un amestec de naţionalism şi religie nu se transformă niciodată într-o platformă politică durabilă şi eficientă. În schimb, dimensiunea sa negativă, corozivă, se dovedeşte foarte puternică. În lipsa covrigului, ne concentrăm pe gaura din covrig. Orice formă de „sistem”, de „establishment” sunt atacate, demitizate, deconstruite: Uniunea Europeană, liberalismul, societatea civilă devin ţinte. În aceste condiţii, orice posibil rival se surpă din interior, pierzându-şi încrederea în propriile valori constitutive.

Înfruntarea directă a acestei strategii care accentuează cu tenacitate gaura din covrig s-a dovedit până acum un eşec. Oricât de bun ar fi „sistemul”, el e foarte greu de apărat în faţa mizantropiei şi vocaţiei critice a lumii moderne. Războiul de guerilă al valorilor a fost câştigat constant în ultimele confruntări de cei nemulţumiţi, bosumflaţi, supăraţi pe ordinea mondială. 

O revigorare a strategiei Nixon prin Trump aduce Statelor Unite timp. Timp pentru a domoli imperialismul cultural negativ al lui Putin. Timp pentru a descoperi o nouă paradigmă prin care tactica corozivă a Moscovei să fie combătută eficient. Şi timp pentru a înţelege hibele din sistemul de putere de la Kremlin. Concomitent, prin îmblânzirea discursului la adresa lui Putin, republicanii se pot concentra cu mai multă vigoare pe temele fierbinţi din dialogul cu China. Acolo pare să se concentreze atenţia lor în acest moment.

Din acest motiv, e de aşteptat ca orice preconizată „retragere” americană din jocul global să fie doar tactică, foarte limitată şi cu rol mai degrabă amăgitor. Machiavelli îi ia locul lui Woodrow Wilson, dar obiectivele rămân în linii mari aceleaşi.