Învăţămintele lui Fukuyama: Câştigători şi perdanţi în pandemie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Am recitit un articol al lui Francis Fukuyama despre pandemie şi impactul asupra evoluţiilor internaţionale. Mărturisesc că nu-l văzusem până la publicarea cărţii, realizată cu colegii de la Centrul de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning, despre impactul pandemiei asupra individului, societăţii, politicului şi relaţiile internaţionale.

Dar lectura lui mi-a confirmat analiza de atunci. Astăzi are relevanţă şi mai mare şi-mi permite o evaluare a câştigătorilor şi perdanţilor în pandemie, pe lângă impactul şi tendinţele viitoare ale politicii şi relaţiilor internaţionale. Învăţămintele lui Fukuyama sunt cu atât mai importante astăzi, când vedem abordări extreme şi excese în gestiunea pandemiei care riscă să submineze regimurile democratice ale Occidentului consacrat.

Criza ca ameninţare şi oportunitate: cine profită?

E un truism deja faptul că o criză este, în acelaşi timp, o ameninţare şi o oportunitate. Crizele majore au consecinţe importante, unele dintre ele cu relevanţă în timp, alte consecinţe nu pot fi identificate imediat, în alte cazuri dau naştere unor aşa numite crize secundare, asupra altor sisteme. Am vorbit despre crize şi familii de crize determinate de pandemie. Dar în mai mica măsură au existat studii despre câştigători şi perdanţi, care sunt întotdeauna în orice criză, în funcţie de impactul care-l vizează pe fiecare, că e vorba despre indivizi, de organizaţii, societăţi comerciale şi afaceri sau state.

O concluzie a studiului nostru de acum un an, care lua în consideraţie primul val al pandemiei şi analiza scenariile de viitor ale dezvoltării virusului, este că statele democratice au performat pe medie mult mai bine decât autocraţiile, chiar dacă iniţial s-a jucat acea competiţie pentru materiale sanitare, medicamente şi sprijin, care a putut fi interpretată ca lipsă de solidaritate. UE a preluat asumarea cumpărării tuturor produselor necesare pentru toate statele membre şi apoi solidaritatea s-a manifestat după primele trei luni. S-a dovedit însă, cu această ocazie, că această competiţie între democraţii a venit din faptul că producătorul era unic, China, ocazie cu care au realizat cu toţii gradul de concentrare a producţiei manufacturiere pentru orice, deturnarea lanţurilor de producţie cât de mici prin China (vezi materia primă pentru antibioticele din India, de exemplu) şi dificultatea în lansarea producţiei în occident a unor elemente banale precum măşti, ventilatoare sau antivirale.

Autocraţiile au avut reacţii complexe şi nefericite: au ignorat pandemia (şi au ascuns-o, vezi China), apoi au susţinut că au învins-o şi s-au dus să profite din criza altora (China, Rusia în Italia) pentru ca ulterior criza să izbucnească la ei în ţară. Gestiunea a fost pasată. S-a manifestat lipsa de răspundere şi grijă pentru cetăţeni, de flexibilitate şi inventivitate în soluţii. În schimb am avut politizarea unor soluţii tehnice, medicale, sanitare. Dar pe fond, şi între democraţii, şi între autocraţii, au existat diferenţe de reacţie, şi ele au ţinut de capacitatea administrativă a statului, încrederea publică şi leadership-ul naţional.

Astfel, acolo unde statul era caracterizat de instituţionalizare eficientă şi competentă, de un aparat de stat eficient şi profesionist, de un guvern credibil, ascultat de către cetăţeni şi în care îşi manifestau încrederea în criză şi lideri eficace în decizii şi credibili faţă de public, buni comunicatori şi deschişi în a împărtăşi şi motiva deciziile, statele au funcţionat corect şi au limitat consecinţele şi numărul de victime. În state slabe sau disfuncţionale, în societăţi polarizate, intrate în ciocniri politice imediat pe seama soluţiilor, cu un leadership slab şi ineficient, cu comunicare necredibilă, cetăţenii şi economiile au fost mai expuse şi mai vulnerabile. Iar când planurile de relansare au fost gândite, atunci am realizat cu toţii cât de important este să fii membru al UE şi să ai perspectiva împrumuturilor colective pentru relansarea şi reformarea economiilor.

Evoluţii şi resentimente: percepţia crizei ca impact asupra gestionării şi admisibilăţii măsurilor guvernamentale

Suntem la un an de la sfârşitul primului val şi, astăzi, un studiu precum cel pe care l-am făcut ar putea releva cele mai importante tendinţe şi efecte ale pandemiei asupra diferitelor componente ale societăţii. Astăzi putem şti ce schimbări care au avut loc s-au permanentizat, care procese sunt irecuperabile şi care tendinţe se vor menţine pe termen lung. Nu pentru că reacţiile de la început ar fi fost nepotrivite - ele reflectau exact nivelul cunoştinţelor despre pandemie şi coronavirus de la acea oră. Ci pentru că astăzi a trecut şi etapa identificării vaccinului, a vaccinării în masă în multe dintre state, iar lecţiile învăţate le putem vedea la altă scară şi într-un nou context.

Criza este, deopotrivă, despre gestiunea corectă şi traversarea cu bine a ameninţărilor la adresa valorilor fundamentale, cât şi despre o criză a percepţiilor publice, care afectează gestionarea ulterioară şi admisibilitatea măsurilor guvernamentale de gestiune a crizei. Dacă la început, în situaţie de vârf, de stres, populaţia a acceptat anumite măsuri dure şi extreme, perpetuarea lor nu mai e posibilă după trecerea timpului. Chiar şi pentru simplul motiv că psihicul uman reacţionează diferit la ameninţările cunoscute faţă de cele cu care se întâlneşte pentru prima oară.

Astfel, virusul s-a dovedit a nu fi atât de mortal pe cât se credea la început, dar e foarte contagios şi se transmite asimptomatic. În plus, are o capacitate de mutaţie importantă, fapt care rafinează familia de virusuri. Ebola se transmite greu şi ucide gazda foarte repede, deci rareori şi în proporţie mică se extinde. Pandemia de Covid-19, din contra, se răspândeşte rapid şi are consecinţe statistic limitate, de aceea oamenii au tendinţa să nu o ia prea în serios după ce s-au obişnuit cu ea. Cu atât mai mult după ce s-au vaccinat (sau au ales să nu o facă).

Consecinţele politice ale acestui comportament, pe care-l putem identifica peste tot în jurul nostru, sunt că populaţiile fac acte de sacrificiu colectiv pentru un timp dar nu sunt dispuse să le menţină sau să le repete pe termen lung. O epidemie laxă – cel puţin în perioadă de vară – combinată cu efectele secundare ale măsurilor de închidere precum pierderi ale locurilor de muncă, recesiune prelungită, creşterea datoriei publice(acolo unde există resurse pentru a împrumuta şi investi în reconstrucţie şi relansare economică) toate duc la tensiuni şi reacţii în faţa acţiunii autorităţii de a soluţiona criza prin metodele aplicate iniţial sau prin unele restrictive în orice fel.


FOTO EPA-EFE

Protest in Franta FOTO EPA-EFE

Stresul politic şi efectele pandemiei: creşterea extremismului, a tumultului intern în statele democratice

Pandemia a adus un stres politic important. Guverne şi lideri au căzut, populişti şi extremişti au încercat să profite pentru a plăti poliţe sau au valorificat pandemia în beneficiu propriu – vezi cazurile de concentrare a puterii şi suspendare a Parlamentului sau guvernarea prin edicte - fapt care a condamnat şi formulele legitime de administrare a crizei prin situaţii de urgenţă, care sunt puse sub semnul întrebării cu cât durează mai mult. Testul de stres s-a dovedit atât de puternic încât foarte puţini au capacitatea să îl treacă, ne spunea Fukuyama acum un an, şi vedem că avea dreptate. Adaptare, cumpătarea şi echilibrul sunt ingredientele cele mai importante, pe termen lung, plus cunoaşterea şi înţelegerea populaţiei proprii.

Pentru că pandemia a dat naştere la două categorii de grupuri, pe baza unor reacţii extreme, generate de panică şi de propria experienţă: cei care au avut formele grave ale bolii, care au pierdut rude şi apropiaţi, care susţin cele mai drastice metode şi cele mai radicale, pentru a avea certitudinea încheierii pandemiei cândva, în viitor, cât mai repede; şi zona anti-vax, a indolenţilor, mai tineri şi mai fără griji, a celor mai preocupaţi de situaţia lor economică, subiecţi ai dezinformărilor caracteristice şi a teoriilor conspiraţiei, care nu cred în existenţa virusului sau îi ignoră şi resping direct efectele (în unele cazuri, psihologii ar spune că e o reacţie naturală de apărare în faţa necunoscutului unei ameninţări – să îl ignori). La mijloc marea masă majoritară a oamenilor echilibraţi, decenţi şi moderaţi, prinşi între cele două tendinţe, între necesitatea vaccinării împotriva unui virus, a luării măsurilor cele mai adecvate, inclusiv restrictive, şi nevoia de a menţine modul de viaţă pe care l-au avut anterior. Dar primele două grupuri active dau şi elementele de falie şi ruptură în societăţile umane, inclusiv sau în primul rând a celor democratice.

Mai grav pentru politicieni, nu există o perspectivă clară, iar astăzi putem spune că nu va exista un moment în care să fie declarată victoria împotriva pandemiei sau eradicarea virusului. Vor fi întotdeauna state în care nu s-a făcut nici un vaccin, noi variante diferite ale virusului şi infectări cu consecinţe mai reduse sau mai grave în timp. Pe o asemenea realitate, e greu să menţii interesul şi susţinerea pe termen lung pentru măsuri restrictive. Dacă vreţi, e ca în cazul unui război lung: e pornit de o administraţie, dar trebuie să fie susţinut în timp îndelungat de administraţii democratice succesive care-l preiau şi-l predau mai departe, dar menţinând susţinerea publică pentru războiul în derulare, atât cât se justifică şi cât nu are efecte mai grave retragerea fără victorie dintr-un război fără învingători. Sau pe care nimeni nu-l poate câştiga vreodată.

Economiile sunt cealaltă preocupare a liderilor politici. Au fost deschise mai încet sau mai repede, cu restricţii mai mari sau mai mici. Dar multe afaceri au sucombat, industrii întregi (în primul rând Horeca) au dispărut sau au fost afectate în mod substanţial. În principiu, marii perdanţi sunt mallurile, lanţurile de distribuţie şi cele de transport. În schimb marii câştigători sunt, de principiu, marile companii care au avut resurse şi rezerve să poată traversa furtuna, firmele din domeniul tehnologiei şi farmaceutice, care au câştigat cel mai mult din digitalizarea abruptă şi trecerea în online, o variantă uşoară pentru atacurile anti-globaliştilor, populiştilor şi naţionaliştilor sau a extremei stângi pe baza teoriilor conspiraţiei, a urii faţă de marile averi şi bogaţi şi a nemulţumirii largi faţă de restricţiile generale.

Apoi a apărut vaccinarea dar, deşi era promisiunea şi speranţa indirectă că pandemia se va încheia cândva, azi oamenilor li se spune că a fost nu inutilă pentru propria sănătate(deşi tot vorbesc unii despre vaccinarea periodică, mai departe) ci pentru revenirea la viaţa obişnuită, de zi cu zi. În aceste condiţii, noi închideri pe valuri viitoare sau limitarea libertăţilor cunoscute sunt spaţiu de pescuit în ape tulburi pentru toate categoriile de extremişti, populişti, naţionalişti. Deci perspectivele negative sunt multiple pentru democraţii în zona ameninţărilor şi alunecărilor spre zone extreme decât spre perfecţionarea democraţiei şi scenarii pozitive de susţinere a reformelor majore.

Veştile bune şi veştile proaste în pandemie: extremism, perfecţionarea democraţiei, excese ideologizate

Deci naţionalismul, izolaţionismul şi xenofobia sunt principalele tendinţe ca efecte ale pandemiei la un an şi jumătate de la apariţia ei. Şi efectele au impact atât la nivelul autocraţiilor, care se simt încurajate pe această direcţie, cât şi a democraţiilor iliberale, dar şi în democraţiile occidentale consacrate. Dacă unii au folosit starea de urgenţă pentru a-şi întări poziţiile politice şi a elimina opoziţia şi adversarii, alţii greşesc prin crearea şi menţinerea excesivă de restricţii care schimbă modul de viaţă anterior pandemiei, în primul rând prin bariere la mişcarea oamenilor şi transporturi, vacanţe sau restricţii în accesul la industria de distracţie. Orice asemenea excese – uneori chiar măsurile prudente şi de bun simţ, recomandate de medici – pot duce la creşterea gradului de inacceptabilitate a politicilor şi favorizarea extremelor şi contestărilor de pe poziţii ideologice, sau întărirea naţionalismelor şi izolaţionismelor în chiar inima Europei. Iar aici e responsabilitatea liderilor politici să preia iniţiativa şi să marcheze limitele acestor dezvoltări.

Lupta cu străinii care vin, tendinţa xenofobă de a da vina pe cei ce călătoresc sau vin la lucru s-au dovedit bazine pentru naţionalism chiar dacă sunt la îndemână pentru a deturna atenţia de la incapacitatea rezolvării problemelor curente. Turbulenţele interne par mai importante decât cele internaţionale astăzi. Pe zona pozitivă a scenariilor avem creşterea interesului şi importanţei discursului raţional public şi a lecţilor învăţate, revenirea la expertiză tehnocratică şi implicarea în politicile publice, readucerea şi reconectarea elitelor naturale şi profesionale cu viaţa politică în democraţie şi nevoia partidelor de a-şi aduce specialişti. Totuşi, există decidenţi şi politicieni care preferă abordările emoţionale celor reflectate şi gândite profund.

Altfel, lecţiile învăţate ale pandemiei au arătat că formele extreme de neoliberalism – ideologia pieţei libere şi respingerea guvernelor mari, intrusive, obstacole ale creşterii economice şi a progresului – nu pot să se susţină astăzi. Şi libertarianismul a capotat, astăzi când pe crize de această magnitudine e nevoie de guverne, de resurse şi proprietăţi, de reglementări şi instrumente pentru acţiune. Ostilitatea faţă de acţiunea statului a fost profund anihilată de elementele legate de pandemia ca criză. Din contra, a fost nevoie de acţiunea puternică a guvernelor şi statelor împreună cu companiile private şi societatea civilă, dar nu înlocuite de ultimele, pentru a reacţiona în pandemie. Urgenţele majore nu au soluţii de altă factură, s-a văzut acum.

De asemenea, mişcările anarhiste sau anti-stataliste au încheiat argumentele cu ocazia actualei crize. De altfel, asta susţin mai toate sondajele de opinie. Statul îşi recapătă şi redefineşte rolurile în crizele majore chiar dacă, anterior, chiar războiul fusese exportat sau concesionat companiilor private sau diferitelor grupări non statale diverse, o restructurare a mercenariatului cunoscut adus la nivelul societăţilor moderne. Tendinţa are şi efecte secundare negative, pentru că astăzi va creşte sprijinul pentru intervenţiile guvernamentale pentru a aborda şi rezolva orice problemă socială, unele chiar din sfere ce nu-i aparţin – credinţe, dirijarea percepţiilor, decizii asupra educaţiei copiilor etc.


FOTO Inquam Photos

Protest în Bucureşti faţă de măsurile anti-Covid 3 aprilie 2020 FOTO Inquam Photos / George Calin

Polarizare versus solidaritate. Era post-pandemică a început deja

Francis Fukuyama identifica, acum un an, ingredientele pentru o reţetă clasică a revoluţiilor în anumite state, în paralel cu lideri demagogici gata să exploateze situaţii şi să preia puterea. Spectrul perioadei interbelice şi pesimismul era alimentat atunci de lupta sa personală şi internă în prag de alegeri prezidenţiale cu Donald Trump. Dincolo de arta cu intenţie, argumentele solide rămân: de la înclinaţia spre a crea haos şi a distruge ordini existente – identificate în tipologiile de război informaţional al autocraţiilor împotriva democraţiilor şi ordinii instituţionale, a statului de drept - la creşterea probabilităţii unor viziuni apocaliptice, culte şi noi religii care să valorifice maxima anxietate cauzată de situaţia existentă. Ba chiar fascism şi extremism violent generat de mass media fracturată şi de teoriile conspiraţiei. Un material bogat pentru demagogi.

Tocmai de aceea, echilibrul şi nuanţele sunt importante astăzi în statele democratice, ca şi echilibrarea nevoilor de combatere a pandemiei cu cele de menţinere a sistemelor democratice şi a autorităţii statelor liberale. Panica şi excesele acoperind lipsa de reforme sau de prevenţie, inadecvare şi slăbiciunea exhibată prin restricţii excesive şi tentaţia promovării în criză a agendelor extreme – inclusiv progresiste, ecologiste sau de digitalizare împinse la cote inacceptabile şi greu admisibile şi greu de absorbit de către populaţie - pot duce la inadaptabilitate şi crearea spaţiului pentru apariţia şi dezvoltarea autocraţiilor sau a curentelor extremiste.

De aceea este preferabilă construirea unor capacităţi şi potenţial administrativ crescut al statelor, acolo unde ele sunt deja la un nivel calitativ ridicat, împreună cu buna guvernare. Aici rezidă şansa succesului, dealtfel. Polarizarea extremă a societăţii şi existenţa celor două grupuri de oameni cu păreri foarte solide influenţează soluţiile şi afectează oricând lideri incompetenţi care sunt în prim plan, împingând într-o formă accelerată spre declin democratic. Linia de separare între politici bune şi cele detrimentale este extrem de fragilă, de unde posibila eroziune rapidă a democraţiei liberale. Totuşi, oportunitatea este în remarcabila putere de rezilienţă şi reînnoire a acestor societăţi, atunci când sunt gestionate echilibrat şi fără şocuri majore.

Echilibrul şi balanţarea soluţiilor sunt ieşirea din actuala criză a post-pandemiei, în care am ajuns deja. Satisfacerea echilibrată a aşteptărilor tuturor cetăţenilor devine un imperativ, în paralel cu lăsarea unui spaţiu de revenire la viaţa normală şi evitarea constrângerilor inutile. Trebuie ca fiecare să simtă că poate să şi trăiască puţin, în nebunia din jur. Şi să simtă că există speranţă. Trebuie temperate şi strigătele alarmiste care anunţă armaghedonul şi sfârşitul lumii, apelurile panicarde: ele nu conving pe nimeni să se vaccineze şi creează o angoasă excesivă, numai bună spre a fi valorificată emoţional.

Câteodată alegerile nu vor fi uşoare, iar echilibrele greu de menţinut, cu costuri pentru administraţiile democratice. Polarizarea nu ajută din nici o direcţie democraţia şi susţinerea publică pentru orice fel de măsuri, iar solidaritatea este şi cu cel care nu crede sau cel care nu doreşte să se vaccineze. Aici e cea mai mare nevoie de reţinere şi înţelegere pentru natura umană. Reconstituirea coeziunii societale afectată acum de presiunea panicii şi înţelegerii neclare sau diferite a realităţii pe care o trăiesc fac cetăţenii mai lesne influenţabili şi manipulabili. De aceea soluţia potrivită rămâne cea îmbrăţişată şi de România – vaccinarea pe scară cât mai largă, dar evitarea constrângerii pentru vaccinare şi evitarea oricărui tip de discriminare gratuită între vaccinaţi şi nevaccinaţi.

Politicile de convingere a vaccinării, inclusiv cu stipendii decente şi atractive, sunt binevenite, şi cer un efort substanţial. Ca şi explicarea, pas cu pas, a elementelor reclamate de campaniile anti-vax şi anti-covid, tratarea cu atenţie şi separarea teoriilor conspiraţiei şi fake news de argumente şi întrebări legitime. Cu răbdare şi tact pot toate să fie explicate, şi rezultatul e mult mai important decât măsuri dure sau etichetări artificiale. Aici merită ca specialiştii în comunicare să utilizeze, alături de experţii în sănătate, toată panoplia de argumente, nu pentru cei deja convinşi că pandemia de Covid 19 nu există, nici pentru cei care din principiu sunt împotriva vaccinării, ci pentru larga masa a populaţiei, decentă, corectă şi debusolată, pe care trebuie să o convingă nu să o constrângă, cu efort infinit mai mare, dar cu rezultate incontestabil mai importante pentru democraţia post-pandemică de mâine.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite