Şansa Monicăi Macovei? Eşecul lui Traian Băsescu?

Monica Macovei, la lansarea partidului „M10”  FOTO Mediafax

Monica Macovei vrea să pornească pe un drum pe care toţi cei care au încercat în ultimii 10 ani să meargă au eşuat. ”Piaţa” partidelor din România s-a ermetizat dupa 2000 şi niciun proiect politic serios nu a mai reuşit să se construiască, indiferent cine a stat în spatele lui.

Imediat după Revoluţie fiecare grup de idealişti romantici îşi înfiinţa câte un partid. În Parlamentul din 1990 existau 28 de partide. Cea mai mare parte dintre acestea n-au supravieţuit alegerilor din 1992, iar mai apoi celor din 1996 şi s-au grupat, prin fuziuni succesive, în 6-7 partide mari. După 2000 scena s-a golit şi mai mult, cristalizându-se 3 partide principale, PSD, PNL şi PD care în timp au ajuns să ocupe toată piaţa. Prin fuziunea dintre PDL şi PNL scena s-a şi polarizat clar în două partide mamut care reprezintă cele două mari doctrine, dar şi cele două mari grupări de interese aferente.

După 2000 au fost multe încercări de a porni câte o mişcare politică nouă, de fiecare dată sub sloganele competenţei, curăţeniei, reformei, dreptăţii, dar toate au eşuat din două motive: lipsa resurselor financiare în principal şi lipsa resursei umane în subsidiar. Dacă până la campania electorală care era să ni-l aducă pe Vadim preşedinte politica se făcea după ureche, fiecare promitea totul, aşteptările electoratului erau utopice, presiunea socială se făcea cu mineri, odată cu venirea lui Traian Băsescu la primărie şi cu odată cu reformarea PDSRului de către Adrian Năstase, politica a început să se facă cu bani şi cu profesionişti. Până în 2000 mai existau idealişti pentru că mai exista un bazin mare de politicieni care nu ajunseseră vreodată pe vreo funcţie de execuţie deci mulţi nu cunoşteau mecanismele de funcţionare a unui partid care trebuia să gestioneze o guvernare.

Odată cu rularea activelor de partid prin primării, prin consilii, prin parlament (iar mai apoi pe la DNA), s-a creat un sistem de famiglie, piramidal, în care conta pentru fiecare activist pe cine cunoştea ”la judeţ” şi la Bucureşti. Primarul de comună îşi avea ”naşul” la judeţ iar preşedintele de filială îl avea la Bucureşti. Pentru un amendament la o biserică dintr-un sat, primarul venea la oraş pe lângă deputat care mergea mai departe pe lângă ministru să rezolve problema. În campania electorală deputatul îl sprijinea cu toate resursele pe primarul din comună pentru ca în campania de la parlamentare primarii din comune să se implice all in în campania sa. Şi astfel s-au creat în timp lanţuri trofice în care deputatul şi şeful de filială controla judeţul comună de comună iar Bucureştiul controla ţara judeţ de judeţ. Aşa s-a ajuns astăzi ca la momentul negocierii unei trădări, atunci când deputatul schimbă barca, argumentul suprem este echipa din spatele său de primari, viceprimari şi consilieri.

Niciun trădător nu este curtat pentru echipa de ideologi, de intelectuali din spatele său, ci strict pentru bazinul electoral pe care îl controlează în teritoriu, pentru gaura pe care o poate acoperi întrun judeţ. Mecanismul este acelaşi la toate partidele pentru că, nu-i aşa, politica se face ”pe voturi” nu pe vorbe.

Acest sistem este practic cauza pentru care niciun partid nou nu a supravieţuit în România ultimilor ani. Banii într-un partid se strâng piramidal (fără excepţie – inclusiv în cazurile Gabriel Sandu, Mircea Geoană, Dorin Cocoş etc.) şi se pot strânge doar atunci când cotizanţii de la bază au o minimă garanţie că îi pot recupera cândva.

Un partid nou se poate înfiinţa în două moduri: un start-up revoluţionar (precum Noua Republică, Forţa Civică sau M10) sau o fracţiune care se rupe dintr-un partid mare (PLDul lui Stolojan, UNPRul lui Oprea sau tentativa lui Geoană). Fracţiunile au o mai mare şansă de supravieţuire atunci când reuşesc să dizloce mase unitare de oameni (parlamentari, preşedinţi de consilii, primari) pentru că masele îşi vor păstra legăturile trofice şi în noul partid. Start-upurile sunt sortite eşecului din cauza lipsei de experienţă politică a liderilor şi a lipsei de înţelegere a regulilor jocului. Pentru a schimba ceva în jurul tău, prima regula este aceea de a înţelege paradigma în care trăieşti. Abia după aceea poţi încerca să o schimbi, cu mult tact şi multă răbdare şi într-un ritm natural.

Traian Băsescu a încercat, în ultimii patru ani, trei experimente de start-upuri şi unul de rebranding. Dacă cel de rebranding a sfârşit violent, două dintre start-upuri au murit în faşă, iar al treilea se chinuie să respire.

Primul experiment, cronologic, a fost încercarea din 2010 de rebranding a PDL prin introducerea grupului de intelectuali: Teodor Baconschi, Sever Voinescu, Cristian Preda sau Toader Paleologu. Fiecare dintre aceştia, idealist convins, a încercat, fără nicio experienţă politică, să îşi impună cu forţa viziunea, pe fond corectă şi curată. Confruntaţi cu gaşca de ”lupi bătrâni” a vechiului PD, au sfârşit în penibil, chiar dacă s-au bucurat de simpatia publicului larg.

Start-uprile au fost lansate la apă după ce Sebastian Lăzăroiu a testat în piaţă un an de zile conceptul de ”Albă ca Zăpada”. Primul experiment – Noua Republică. Un partid care avea potenţial, pe hârtie, spre maximum. Problema suplimentară însă, celor financiare şi de resurse umane, a fost, din nou, alegerea unui lider intelectual, carismatic dar fără absolut nicio experienţă politică. Radicalismul şi revoluţionarismul lui Mihail Neamţu, total neadaptat realităţilor vremii, a făcut ca în nici 6 luni toţi oamenii de bună credinţă care s-au apropiat de NR să fugă efectiv din partid, să le fie teamă să îşi mai asocieze imaginea cu a sa.

Al doilea experiment – Forţa Civică. Plecat de la guvernare cu un inimaginabil val de simpate populară, Mihail Răzvan Ungureanu a ezitat preluarea PDLului în vara lui 2012. Înconjurat în acea vară de o echipă foarte competentă şi profesionistă, ancorată de data asta în realităţile României, personalitatea dificilă a lui MRU, modul în care a înţeles să gestioneze scandalul penibil cu ”vita Kobe”, dar şi acţiunile sale haotice şi impulsive au făcut ca alegerile parlamentare să îl prindă singur şi părăsit de toată lumea. Gafele în serie care au urmat după alegeri, precum inepţia reînfiinţării Alianţei D.A., l-au decredibilizat pe MRU în asemenea hal încât dacă nu făcea pasul spre fuziunea cu PDL partidul se dizolva de drept, urma să fie părăsit inclusiv de ultimii talibani care îi mai erau alături.

Ultimul experiment al lui Traian Băsescu este actualul PMP. Pornit iniţial ca un start-up (prin înfiinţarea mai întâi a Fundaţiei Mişcarea Populară) s-a transformat într-un melanj între o fracţiune din fostul PDL (cu toate metehnele de mai sus ale unei ”fracţiuni”) şi gruparea intelectualilor reformişti expulzaţi de PDL în 2010. Scandalurile s-au ţinut lanţ, demisii, acuze, spălat de rufe în public, iar apogeul a fost atins în campania electorală prezidenţială care a semănat cu perioada de glorie nord-coreeană prin comportamentul partidului la adresa Elenei Udrea. Problemele penale ale lui Udrea nu au făcut decât să acutizeze polemicile din interior dintre romanticii intelectuali şi contestatarii pragmatici. Sfârşitul este iminent, sub o formă sau alta, pentru un motiv cât se poate de simplu: retorica PMP se suprapune pe discursul lui Klaus Iohannis şi al noului PNL (care au fiecare spre 60% intenţie de vot astăzi) astfel că pentru Băsescu nu mai există astăzi piaţă în faţa căreia să se poată exprima, adversarii politici de pe dreapta vorbesc aceeaşi limbă cu el.

Monica Macovei vine astăzi cu un start-up anti-sistem. Mai ales pe fondul consolidării DNA din ultimele luni şi în contextul discursului pro justiţie, pro european şi american al preşedintelui Iohannis, pe fondul curăţeniei interne pornite în noul PNL,  dar chiar şi pe fondul unei viitoare reforme interne a PSD (iminente), îi va fi foarte greu Monicăi să îşi poată atrage un electorat taliban, supărat pe sistem în aşa hal încât să o urmeze orbeşte la ”Revoluţie”. Iar lipsa acestui electorat duce la absenţa resursei umane experimentate care implicit duce la lipsa resursei financiare. Declaraţiile Monicăi Macovei din seara alegerilor referitoare la înfiinţarea unui partid păreau făcute sub imperiul euforiei de după primul tur. Absenţa sa din spaţiul public timp de trei luni părea să confirme asta. Mişcarea anti-sistem pornită de un fost ministru PDL şi practic un actual europarlamentar PDL este puţin deplasată şi (poate din păcate) pe fondul lipsei resurselor umane şi financiare, dar mai ales pe fondul lipsei de experienţă politică, pare, la prima vedere, sortită eşecului.