Ţara cu trei preşedinţi

România are acum trei preşedinţi. Unul căruia nu i-a spus nimeni că nu mai este preşedinte, Traian Băsescu. Altul care crede preşedinte, deşi cetăţenii au decis că nu îl vor în această poziţie, Victor Ponta. Iar al treilea, Klaus Iohannis, care pare să nu ştie că este preşedinte, sau cel puţin nu ştie ce să facă în această poziţie.

Taman pe dos cu situaţia din povestea caprei cu trei iezi, România este o ţară ca un ied cu trei capre. Şi un astfel de ied, după cum se ştie, poate să moară de foame din pricina lipsei de cumpătare a celor care ar trebui să aibă grijă de el. În devălmăşia orgoliilor prezidenţialilor de pe malul Dâmboviţei, stăm ca proştii şi ne uităm cum politica de la noi ne oferă încă un spectacol dezolant. Ca şi cele trei maimuţe legendare, unul nu vede (care este realitatea), unul nu aude (ce i-a transmis electoratul), iar celălalt pur şi simplu nu vorbeşte.

Primul ied este iedul palavragiu. Pentru că, de când a fost trimis la pensie de către istorie, Traian Băsescu a devenit una dintre cele mai locvace figuri din sfera politică. După cum spunea el însuşi, a decis că nu se mai sfieşte să vorbească, prin urmare refuză să tacă şi îşi dă cu părerea în orice situaţie. Regăsindu-şi identitatea ca lider al opoziţiei anti-orice, Băsescu iese la rampă indiferent ce se întâmplă în sfera publică, are mereu soluţii pentru toate problemele, ca şi când aceste probleme nu ar fi existat în timpul mandatului său. Dacă se pune pe tapet chestiunea defrişărilor, el are o opinie şi îi îndrumă pe Ponta şi pe Iohannis să lectureze tratele europene. Brusc devenit apărător al pădurilor, preşedintele băgător de seamă vorbeşte despre clauza de salvgardare şi alte tratate europene, de parcă el ar fi un specialist în apărarea legilor şi drepturilor din patria noastră încă ne debăsificată.

Transformat în moderator TV, Băsescu dă mereu lecţii – el se poartă ca un preşedinte chibiţ. Aidoma unui pensionar autentic, care se uită la tovarăşii de table din parc, Băsescu intervine trebuie sau nu trebuie. Dacă Iohannis dă un interviu în limba germană, atunci Băsescu îl îndeamnă să nu mai vorbească limbi străine. Dacă Ponta face afirmaţii despre Iohannis, atunci este etichetat drept „perfid”. Iohannis este descris drept „marele mut” şi ambii sunt apostrofaţi ca „diletanţi”. Desigur, singurul competent este tot el – deşi mesajul cetăţenilor a fost foarte clar, iar ex-preşedintele Băsescu nu l-a recepţionat. Când a sărutat steagul de la Cotroceni şi a plecat cu stickurile de memorie, Băsescu părea să fi înţeles că nu mai are mandat de preşedinte. În lumea lui el este în continuare şef al statului. De fapt, încă de la predarea mandatului, preşedintele fost jucător, a devenit chibiţ virtual. Lăsat liber pe Facebook şi cu telefonul în mână pentru intervenţii pe la televiziuni, el ar trebui să înţeleagă că un pensionar respectabil trebuie să îşi asume o tăcere autoimpusă, care ar fi chiar obligatorie pentru un fost preşedinte care se crede încă în funcţie. Dincolo de etichetele pe care continuă să le aplice (lichele, perfizi), Băsescu se comportă ca şi când ar mai avea forţă decizională. Cineva ar trebui să îi trimită un memo cu informaţia că nu mai este preşedinte.

La rândul lui Victor Ponta trăieşte iluzia că este preşedinte şi se comportă ca atare. El este preşedintele substitut – văzând că postul pare liber, el s-a aşezat confortabil pe fotoliul imaginar de şef. După dezamăgirea din noiembrie anul trecut, când părea spăşit şi smerit de palma pe care i-au aplicat-o cetăţenii, Ponta şi-a revenit ca prin minune. Este iarăşi plin de putere şi elan organizatoric. Acum face călătorii de relaţii internaţionale, substituindu-se rolului preşedintelui, dă sfaturi despre politici europene şi are o atitudine de moderator al dialogului public. Cea mai recentă „vizită de prietenie” făcută prin ţările arabe, efectuată fără consultarea lui Iohannis, este sugestivă pentru această iluzie pe care o trăieşte Victor Ponta. Convins că este preşedintele de facto al patriei mioritice, faptul că premierul nu simte nevoia să discute cu preşedintele despre problemele de afaceri externe, indică o realitate. Devenit lider omnipotent al PSD, Ponta se erijează în vector de imagine şi îl ignoră de fapt pe preşedintele ales.

Avantajul lui Ponta este acela că nu are o contra-pondere autentică în dialogul politic. Acum în România nu mai există un lider de opinie al opoziţiei – Băsescu este în afara jocului, Iohannis este deasupra luptei politice, iar liderii PNL par să stea într-o expectativă somnolentă. De aici proiectarea lui Ponta ca un veritabil „preşedinte din umbră”. El rezolvă problemele economice, el soluţionează conflictele cu firmele internaţionale, are grijă de economie şi se îngrijeşte de binele colectiv. Deghizat în preşedinte, Ponta se comportă ca un şef de stat. El creează consens, reacţionează la problemele de conflict regional, vorbeşte despre NATO şi despre orice alte instituţii internaţionale. El se erijează într-un preşedinte fără mandat.

Singurul care nu pare să ştie ce se întâmplă este preşedintele în funcţie. Surprins precum un şcolar căruia i se fură pacheţelul cu mâncare el iese în public supărat că fiecare face politică externă „de capul lui”. Singurele „ieşiri” ale preşedintelui taciturn sunt provocate, nu sunt pro-active. Cea mai caraghioasă este ameninţarea că îl va da în judecată pentru calomnie pe Ponta, care vorbea despre activităţi ilicite de lobby în jurul Prezidenţiei. Şi, tot ca un copill cuminte care stă în banca lui, a cerut ajutorul băieţilor mai mari de la SRI să-i spele onoarea. În lupta băieţilor mari din politică, Iohannis are aspectul un feciorelnic spectator. Acelaşi lucru se întâmplă cu relaţia cu Băsescu, pe care Iohannis îl bagă în seamă şi îl apostrofează timid, cu ironii fine de domnişoară de pension. Ca un autentic tocilar el este deja la a doua carte, unde îi înfierează pe adeversarii săi – doar pentru posteritate. Pentru că Iohannis pare să fie el pensionarul care îşi scrie memoriile şi care lasă la mâna destinului şi a viitorimii discernerea prezentului.

La urma urmelor taciturnul preşedinte în funcţie pare să nu fi aflat care este fişa postului pe care îl ocupă. Una dintre aceste obligaţii de serviciu este războiul mediatic şi orchestrarea agendei publice a ţării pe care o conduce. Până atunci, dacă adversarii săi vor vedea că scaunul prezidenţial pare liber, îl vor ocupa cu schimbul.