"A făcut" ― ca şi cum nu "a face" ar fi fost singura şi marea sa obligaţie, nu acesta i-ar fi fost rolul pentru care a fost plătit, ca şi cum şi-ar fi călcat pe inimă, s-ar fi jertfit, ar fi lăsat de la el, ca şi cum şi-ar fi depăşit atribuţiile, ar fi întrecut norma. Atât de mult s-a obişnuit românul (prin experienţa proprie şi a celorlalţi) cu "a nu se face", încât atunci când se realizează câte ceva, fie şi banal, gestul trece ca act de eroism, ca efort şi conştiinţă supraomeneşti. De aici, poate, şi convingerea sa de neclintit că i se cuvine totul. Pe de altă parte, atât de mult i-a intrat românului în sângele social incompetenţa şi impostura, încât simplul meseriaş, dintr-un domeniu sau altul, omul care îşi face conştiincios datoria, la nivelul prim de autenticitate al respectivei profesiuni, trece ca mare specialist: "e bun", "se pricepe", "e o valoare, o somitate".

"Ne-a dat" ― ca şi cum nu asta ar fi trebuit, ca şi cum ar fi dat din buzunarul său, ca şi cum ar fi făcut concesii de sorginte dumnezeiască. Românul are vocaţia dârză a "aşteptării", orgoliul "cuminţeniei" energice dinaintea stăpânului, e un vajnic fan al încremenirii "în rând", convins că "taciturnia" şi "capul plecat" sunt şi pavăză infailibilă, şi rod mănos, şi mai mult decât amândouă. Or această slugărnicie îl împiedică să vadă şi să priceapă că nu e remuneraţia nu este zvâcnire filantropică şi că nu i se dă, ci i se ia ― sau, altfel spus, că, atunci când "i se dă", se ia din buzunarul său, dându-i-se doar o mică parte.

Aşadar, cu cât numărul celor care nu înţeleg că ei au făcut ceea ce s-a făcut, că prin munca şi din buzunarul lor s-a ridicat totul, şi că de la ei se ia, atunci când li se dă, cu atât politicienii "vor face" şi mai puţin şi li se va lua totul ― şi se va începe chiar cu tăcerea lor şi cu capul lor plecat.