A fi sau a nu fi... activist

Există două categorii de indivizi pentru care orice discuţie, mai devreme sau mai târziu, deraiază spre politică, şi pentru care, mai trist, aproape orice problemă îşi găseşte soluţionarea în politică.

Aceste persoane abordează politicul sau socialul în mod maniheist (ori la bal, ori la spital), reducându-le la soluţiile pe care şi le imaginează versus orice altă perspectivă, stigmatizarea inechivocă a celor pe care ei îi indică vinovaţi, fără loc de nuanţări sau alte opinii. Pe scurt, inşii aceştia se ghidează după paradigma schmittiana amicus-hostis.

Cele două categorii sunt activistul de carieră şi activistul mimetic. Primul se înscrie în vreun partid de „oameni noi” (sic) şi aşa ajunge să facă carieră. Activistul mimetic nu face politică activă. El doar ingurgitează şi rostogoleşte propaganda activistului de carieră. Lenin l-a numit mai explicit, mai fidel realităţii, dar mă abţin... Insul din această categorie nu ştie ce sau pe cine chezăşuieşte cu propriul vot sau prin propaganda desfăşurată, doar crede că ştie. Este atât de convins de opiniile preluate acritic, încât nici nu este nevoie să-l contrazici, este de ajuns să ai altă opinie, şi individul încearcă să te facă să te răzgândeşti, iar dacă demersul nu funcţionează, apelează la repertoriul tipic al activistului: invectiva, imprecaţia şi retorica sfruntată.

Activiştii mimetici şi, în general, activiştii, nu discută idei, discută oameni, adesea insultând persoana interlocutoare dacă nu „cântă” pe aceeaşi notă. Au trecut de la „ori cu noi, ori împotriva noastră” la „ori ca noi, ori împotriva noastră”. Nu doresc doar să votezi ca ei, vor şi să pui problema la fel ca ei. Este înspăimântător să vezi cum oameni fără baze solide de logică, istorie, drept, teologie sau chiar gramatică, oameni pentru care până nu de mult unicul interes politic era ca din 4 în 4 ani să meargă la vot, sunt atât de virulenţi încât sar imediat la jugulara amicilor, colegilor de muncă şi chiar la cea a membrilor propriei familii. Al cincilea cavaler al Apocalipsei, ignoranţa, păşind agale pe câmpuri contaminate de morbul mândriei, incendiază grădinile raţiunii şi seceră florile conştiinţei. În cele din urmă, buruiana ideologică va intoxica întreaga cultură. Sper să nu se ajungă acolo.