Aceşti bolnavi care ne conduc! Bolile psihice ca boli profesionale ale politicienilor

„O lume nebună, nebună, nebună!“, Comedia clasică a lui Stanley Kramer, prezenta fuga după averea iluzorie, banii care sunt undeva, în Los Angeles, şi la care trebuie să ajungi primul, sabotându-i pe ceilalţi doritori. Fără acorduri, fără pertractări, compromisuri sau împărţirea averii iluzorii.

O parabolă a metehnelor omului, cu instrumentele comediei burleşti. Autorul celebrului film al „Procesului de la Nurenberg“ aducea şi această latură umană bolnavă, patologia fugii după avere, după patologia crimei şi puterii absolute, deţinută cu orice preţ.

Venită la 50 de ani distanţă, cartea „Aceşti nebuni care ne guvernează“ de Pascal de Sutter face un studiu al personalităţilor conducătorilor lumii moderne, ca instrument de politică externă. O disciplină americană, utilizată azi în întreaga lume, a făcut ca CIA să introduce de timpuriu „profileri politici“, specialişti care urmăresc acţiunile liderilor nostri, discursurile, gesturile, comportamentul, elementele de caracter şi pe cele de comportament, în momente critice. Portretul conţine sindromul, patologia şi chiar boala de care suferă figurile publice care conduc state, popoare şi lumea.

Aşa cum actorii şi starurile din show biz manifestă patologii ca efecte secundare ale vieţii în lumina reflectoarelor, înecate nu rareori în droguri şi alcool sau în pasiuni ciudate, ieşite din comun, tot astfel liderii religioşi sau gânditorii adulaţi pot cădea în bolile psihice ale singurătăţii, ca efect secundar a intrării în umbră, aşa cum spionii dezvoltă patologii profesionale după o viaţă cu identităţi multiple, tot astfel politicienii dezvoltă boli profesionale, patologii ale beţiei de putere, sunt „nebuni de putere“ la propriu, nu numai „corupţi de putere“. Trebuie caractere puternice, nu numai voinţe şi întâmplări, pentru a rezista cu brio trecerii printr-o funcţie de conducere supremă a unei naţiuni. Intrării, exercitării mandatului, dar şi părăsirii ei.

Titlul filmului, „O lume nebună, nebună, nebună!“, nu este dat întâmplător, pentru că sunt trei tipuri de nebunii: nebun din întâmplare, când conjunctura, suprapunerea astrelor, presiunile, ceasul rău pisica 13, adică o întâmplare, o conjunctură face ca un lider să aibă o manifestare clasificabilă patologic. Poţi fi, în al doilea rând, nebun din alegere. Din dorinţă, din joc, adoptând un rol sau jucând o anumită stare extremă de tulburare ce imită patologia nebuniei. În fine, poţi fi şi nebun din boală. Ca patologie calificată de manualele de specialitate. Cel mai grav este că orice joc prelungit din prima categorie, când ţi se întâmplă prea des conjuncturi în care să acţionezi nebuneşte sau din a doua categorie, când joci prea mult nebunia, este un risc major să cazi în cea de a treia categorie, a bolii pur şi simplu.

Pentru liderii politici, se spune că îi împinge încolo, către nebunia ca patologie şi lumea actuală, cu cerinţe nemăsurate de la conducători, cu presiuni enorme în funcţia de decizie, cu incapacitatea de adaptare la schimbările majore şi repetate, care-i fac să cedeze, că doar sunt şi ei oameni. Îi împinge în direcţia aceasta, patologică, şi accesul brusc, peste noapte, la o putere enormă, care afectează, ca orice schimbare majoră, psihicul uman. Şi este o circumstanţă favorizantă, chiar agravantă, şi deţinerea mai mult timp a unei asemenea poziţii. Deci nebunia poate fi o boală profesională asociată accesului la putere a liderilor politici, dacă nu-şi gestionează bine acest salt.

De Sutter analizează, în cartea sa, narcisismul patologic a lui Saparmurat Niazov, nevoia de a fi admirat a lui Mitterrand, caracterul antisocial al lui Saddam Hissein, lipsa de empatie a lui Hillary Clinton. Face un portret devastator lui Nicolas Sarkozy. Dar poate cele mai celebre analize psihologice sunt cele ale lui Stalin şi Hitler, Pol Pot şi Ceauşescu, figurile marilor criminali ai lumii. Canibalismul lui Mobutu Seseseko, sadismul sau sexualitatea debordantă a soţilor Peron sunt subiecte favorite pe alte meridiane. Iar astăzi, analizele psihologice cele mai largi, mai profunde şi mai numeroase îi vizează pe Vladimir Putin sau pe Angela Merkel, cei mai longevivi lideri europeni ai momentului. Aşa cum, de la presă la analişti, de la publicul larg la experţi şi psihologi, analizăm, discutăm sau pur şi simplu ne dăm cu părerea, la fiecare colţ de stradă, despre nebuniile lui Kim Jong un sau comportamentul „original“ al lui Donald Trump.

Liderii nu pot ajunge nici dictatori, nici autocraţi şi nici nu pot înnebuni în funcţie fără sprijinul direct sau măcar complicitatea, fie şi numai prin absenţă şi ignorarea răului, a cetăţenilor, a poporului pe care-l conduc.

Cât e întâmplare în manifestările publice cu iz patologic, cât e joc şi rol de scenă auto-fabricat – cu riscul să dobândească în timp şi caracteristici de boală instalată, cât e pur şi simplu o tulburare de moment sau de durată, ca efect al unei boli psihice „cu acte în regulă“, e un subiect de discutat. Suntem cu adevărat conduşi de oameni nebuni? Devin ei nebuni odată instalaţi la putere şi dezvoltă patologii şi psihoze legate de deţinerea puterii? Înnebunesc unii lideri în timp, din cauza unei durate prea mari de exercitare a puterii, a aflării în funcţii de decizie, sub presiune, responsabili de viitorul unor grupuri mari de oameni? Câte analize, atâtea răspunsuri, câte persoane întrebate, atâtea păreri.

Personal, consider că, dacă suntem serioşi, revenim cu toţii cu picioarele pe pământ, cu calm şi echilibru. O chintesenţă a apelului la raţiune, bun simţ şi umanitate este discursul final din filmul „Marele Dictator“, a lui Charlie Chaplin, cea mai mare pledoarie pentru cumpătare şi responsabilitatea liderilor şi mai ales a popoarelor, a cetăţenilor individuali, un apel la umanitate şi echilibru. Pentru că liderii nu pot ajunge nici dictatori, nici autocraţi şi nici nu pot înnebuni în funcţie fără sprijinul direct sau măcar complicitatea, fie şi numai prin absenţă şi ignorarea răului, a cetăţenilor, a poporului pe care-l conduc. Şi cel mai simplu mod de a reacţiona, dincolo de manifestaţii publice care dau semnale de nemulţumire a societăţii faţă de conducători şi modul în care sunt conduse, este Votul, în societăţile democratice. Banalul vot.