Acţiunea se petrece în România

Când politicienii de la Bucureşti deschid gura se face curent şi uşile marilor cancelarii se trântesc. În nasul nostru.

Moment antologic din anii ‘80, …Umor alb-negru, dar spumos, bun de râs. Octavian Cotescu şi Marin Moraru, împreuna pe o bancă. Primul povesteşte celuilalt un film cu multe personaje care sunt strâns legate între ele, în timp ce al doilea, vădit copleşit de avalanşa de nume şi încrengătura de relaţii, încearcă să pareze şi să arate că vizualizează  înţelegând cursul filmului, dar …nu-i chiar aşa. Şi de aici şi comicul situaţiei. “Acţiunea se petrece într-un sat de pescari, asta pentru că, din când în când, pe ecran, apare câte-o lotcă…”

Trezeci de ani de atunci, un alt film, mai nou, din actualitatea noastră. Raportul Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru perioada 2006 – 2012 este un scenariu inspirat din fapte reale, dureros de reale, despre o societate coruptă până la ADN, jucat bine, şi premiat de marile cancelarii europene cu “VET’Or” în ceea ce priveşte aderarea României la spaţiul Schengen.

Acelaşi raport vorbeşte de boli vechi, dar actuale, acutizate şi demne de tristeţea noastră cotidiană. Contorul infracţiunilor pare să fi scăpat de sub control, contabilizând cam tot atâtea fărădelegi câte flori într-o poieniţă cu flori de câmp. Acolo mai este loc de ceva idilic, în raport însă e groasă rău.  Au pus mână de la mână înalţi demnitari, dregători de primării, prefecturi şi consilii judeţene, magistraţi, directori de companii naţionale şi instituţii publice, poliţişti şi inspectori ai unor organisme de control care au vehiculat borcanele cu miere până cand n-a mai rămas nimic din ele, semn că ursul din poveste este doar un umil degustător.

Corupţie în stare pură, de la forme mai agresive, la cele care sapă încet dar sigur la imaginea, stabilitatea, puterea unei ţări. Fără nicio ezitare, o dulce insinuare în pântecele unei economii, şi aşa destul de subredă, minată nonşalant pentru că ţara asta încă mai duce la furt, jaf, corupţie.

Numai prejudiciul total estimat în dosarele de fraudă cu fonduri europene este de 36 milioane euro. Sunt o caruţă de bani care, chiar dacă ar fi fost folosiţi cu cap, nu ar fi cosmetizat o Românie, frumoasă şi aşa, din naştere, ci ar fi păstrat obrazul unei naţii catalogate ca fiind una de hoţi care, indiferent de culoare politică, simpatii, profesii şi hoby-uri, fură  temeinic şi din ţară şi “de-afară” cu acelaşi elan infracţional. Dar fără remuşcări! Câteodată, stau şi mă întreb, de unde se mai fură, cât mai este spoliată ţara asta şi dacă nu cumva se fură …”pe datorie”.

Preşedintele dă indicatii, Guvernul are …contraindicaţii. De două săptămâni, tema Schengen este un inepuizabil subiect de talkshow, de înţepături acide între politicieni, care omit deliberat, dar deranjant până la enervare, că tema fundamentală nu este cine a ratat integrarea, ci faptul că ţara asta nu reuşeşte să-şi facă ordine în propria-i curte.

Dar, asemenea lui Moromete, românul iese la poartă şi cleveteşte, ba chiar mai şi ameninţă că noi nu avem nevoie de Europa.  Ci doar de banii ei.     

“Şi, cum vă spuneam, acţiunea filmului se petrece în România,  un leagăn al corupţiei, asta pentru că, din când în când, pe ecran, apare câte o dubă care aprovizionează arestul şi puşcăriile cu sânge proaspăt…”.