Agenţi şi principali. Despre cea mai mare problemă din economia politică

Relaţiile de tip agent – principal au fost un mare subiect de dezbatere în anii 1970. Cum poţi face un agent să urmărească interesele principalului când şi cum vrea acesta din urmă, atunci când agentul nu poate fi monitorizat?

Asimetria informaţională face ca principalul, care depinde de acţiunile agentului pentru a îşi atinge scopul, să fie o parte vulnerabilă a contractului. Exemplul şcoală pentru această relaţie este a acţionarului majoritar şi a executivului. Executivul are mai multă informaţie despre cum merge compania şi executivul are în mod evident şi interesele sale personale. În acest caz, cum poate acţionarul majoritar să îl convingă pe executiv să conducă o companie ca şi cum ar fi a lui? Cum poate acţionarul majoritar să îl oprească pe executiv să conducă compania în interesul acestuia din urmă sau chiar să plece luând clienţii cu el? Răspunsul este ca relaţia să se bazeze pe incentives şi pe mecanisme de coordonare. Sticks and carrots, dar în principiu mai mult carrots. Incentivele sunt pachete compensatorii care trimit un semnal agentului indicându-i ceea ce se aşteaptă de la el. Acestea îi definesc rolul.

Mai sunt de asemenea diferenţe între tranzacţii conservatoare şi non-conservatoare. Tranzacţiile conservatoare sunt unele care nu reduc resursele. De exemplu, tranzacţiile cash sunt conservatoare. Tranzacţiile non-conservatoare, sunt văzute ca costuri non-materiale: închisoare, pierderea încrederii etc. Campaniile de advertising, care creează cerere, sunt, de asemenea, tranzacţii non-conservatoare. Având în vedere că consumatorii nu primesc altceva decât informaţie, atunci ar putea companiile face profituri mai mari dacă şi-ar cheltui bugetele de advertising pe îmbunătăţirea calităţii produsului sau pe scăderea preţurilor?

Problema cu relaţiile agent-principal este că informaţia nu este distribuită în mod egal şi fără costuri, iar contractele nu sunt perfecte. De exemplu, un contract bun ar fi unul în care ambele părţi ar contribui la crearea contractului, lucru care rareori se întâmplă în realitate. În acest caz, cercetări ca White au venit cu altă soluţie în legătură cu schimbările:

„Orice schimbare în regulile jocului într-o relaţie agent-principal ar avantaja sau dezavantaja ambii jucători dacă contractele nu au fost semnate deja, dacă niciun capital sau nicio muncă nu a fost deja cheltuită, dacă toţi factorii se pot muta fără costuri către utilizarea lor la cea mai mare valoare, şi dacă jucătorii sunt raţional şi egoişti.” (p.18)

„În măsura în care capitalul este unde trebuie, contractele sunt semnate, şi promisiunile făcute, orice schimbare de regulă va avea implicaţii retroactive. Adică va avea efecte care, dacă sunt anticipate, vor afecta decizii precedente. Adică schimbarea regulilor are consecinţe redistributive. Cu cât aceste implicaţii retrospective sunt mai importante, cu atât este mai probabil ca consecinţele să fie pur redistributive.” (p.19)

Relaţiile între agenţi şi principali nu fac obiectul de studiu avansat şi public în România. Cum însă a putut Japonia să facă din propriile „chinezării” bunuri de calitate recunoscute şi cumpărate de toată lumea? Trebuie ca o firmă de contabilitate să îşi raporteze clienţii când aceştia raportează date corecte, dar ilegale? Acestea sunt întrebări importante pe care Prat şi Zeckhauser consideră că există de la romani  şi la care modernitatea a găsit cât de cât răspunsuri în aşteptările de carieră.

Sau, dacă eşti Liviu Dragnea, soluţia la cum să îţi convingi prim-ministrul să facă ce vrei este prin forţă şi frică, bineînţeles legal aplicată prin instaurarea dictaturii populiste şi lipsirea tuturor în afară de oligarhie de drepturile omului.