Alegerea Preşedintelui Comisiei Europene - un test pentru depăşirea „deficitului democratic”
0Multă vreme, construcţia europeană a fost acuzată de existenţa unui „deficit democratic”, iar această sintagmă a rămas ambiguă, fiind interpretată în mai multe feluri de actorii politici şi în mediul academic. Abia în 1995, trei autori, printre care şi Joseph Weiler, au încercat să descrie un model standard al teoriei „deficitului democratic”.
Au fost identificate cinci caracteristici : un rol mult prea mare pentru puterea executivă (Comisie - Consiliu), în detrimentul controlului exercitat de Parlamentele naţionale; puteri reduse pentru Parlamentul European; lipsa unor alegeri europene; o prea mare distanţă între UE şi cetăţeni; existenţa unor politici comune care nu sunt înţelese şi sprijinite de cetăţeni.
Criticile acestui model, venite uneori din partea unor reputaţi experţi precum Giandomenico Majone sau Andrew Moravcsik, au pus la îndoială mai multe aspecte ale acestuia, nu însă şi lipsa unor alegeri europene. Astfel, există un consens larg asupra faptului că cetăţenii nu sunt chemaţi la vot pentru chestiuni care ţin de Europa. Există mai multe referendumuri care au ca obiect aderarea la UE sau schimbările tratatelor, dar nu există posibilitatea consultării cetăţenilor printr-un referendum, organizat la nivelul tuturor celor 28 de state membre, în aceeaşi zi şi care să aibă ca obiect o chestiune europeană controversată. Din acest motiv, referendumurile cu tematică europeană, atunci când se organizează, nu pot atinge majoritatea de 50 % + 1 din voturile favorabile (vezi cazul Franţei sau al Irlandei), deoarece alegătorii votează negativ în semn de protest faţă de lipsa consultării lor cu alte ocazii. Lipsa alegerilor europene se manifestă şi de fiecare dată când au loc alegeri pentru Parlamentul European: acestea nu sunt altceva decât alegeri naţionale, iar în majoritatea cazurilor se discută chestiuni naţionale şi nu europene. Într-o ţară nu se confruntă PPE şi PSE, de exemplu, ci intermediarii lor, partidele naţionale care aparţin de familiile de partide europene. Aceste partide tratează alegerile pentru Parlamentul European drept sondaje de opinie care indică de fapt cota de încredere a acelor aflaţi la guvernare - un comportament extrem de raţional în condiţiile date. De altfel, nici mass-media nu vede în aceste alegeri altceva, de unde frustrarea cetăţenilor generată de faptul că accesul la dezbatere pe marginea temelor europene este blocat.
Remediul la această stare de fapt a fost considerat a fi o sumă de măsuri care ar face să existe cu adevărat alegeri europene :
- Organizarea unor referendumuri în toate statele membre simultan, pe tematici europene ;
- Generalizarea sistemului de vot unic transferabil la alegerile pentru Parlamentul European, ca variantă de reprezentare proporţională; în acest fel, alegătorii ar putea să-şi manifeste preferinţa doar pentru anumiţi candidaţi de pe o listă electorală.
- Organizarea de alegeri pentru Parlamentul European la care să participe partidele europene, cu o listă de candidaţi comună, aceeaşi în toate statele membre.
Dintre toate aceste propuneri, cea mai uşor de pus în aplicare a fost cea din urmă. La alegerile din acest an pentru Parlamentul European nu s-a mers pe varianta extremă, ci pe una intermediară: nu s-a mai recurs doar la o campanie naţională, ci partidele au încercat să atragă alegătorii prin prezentarea unui candidat pentru şefia Comisiei Europene.
S-au organizat mai multe dezbateri în acest format. Partidele eurosceptice, populiste şi anti-sistem nu au prezentat un astfel de candidat, deoarece natura lor nu facilitează coalizarea la nivelul UE. Ele nu au negat utilitatea acestui mecanism para-instituţional, nereglementat în tratate, ci pur şi simplu nu au reuşit să se pună de acord cu un candidat care să aibă sprijinul tuturor acestor partide.
Imediat după alegeri, s-a considerat că, din moment ce PPE a obţinut majoritatea mandatelor în Parlamentul European, este îndreptăţit să prezinte un candidat pentru şefia Comisiei. Art. 17, alin. 7 al Tratatului privind Uniunea Europeană afirmă foarte clar că „ţinând cont de alegerile pentru Parlamentul European”, Consiliul European propune Parlamentului European un candidat penru funcţia de preşedinte al Comisiei. „A ţine cont” nu înseamnă altceva decât regula fundamentală a democraţiei care trebuie să se aplice în orice Parlament: partidul cu cele mai multe mandate are dreptul de a propune un şef al executivului şi/sau formula guvernamentală, deoarece îi poate asigura majoritatea necesară pe durata funcţionării sale. Iar atunci când acest partid capătă sprijin din partea celorlalte partide (Verhofstadt a recunoscut legitimitatea candidaturii lui Juncker, ca dealtfel şi socialiştii austrieci, chiar şi socialiştii germani fiind de acord cu această variantă, cu condiţia ca Schulz să ocupe un post de comisar european), legitimitatea propunerii pe care o formulează nu poate fi pusă la îndoială. Orice altă variantă înseamnă negarea unei reguli de bază a democraţiei şi adâncirea crizei de încredere între cetăţeni şi instituţii, concretizată în existenţa „deficitului democratic”.
Din acest motiv, opoziţia prim-ministrului britanic David Cameron este greu de înţeles. Cetăţenii au transmis un mesaj cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European: o susţinere pentru actualul compromis democratic la nivelul instituţiilor UE. Nu contează numărul mare de voturi exprimat în favoarea partidelor eurosceptice, populiste şi anti-sistem, mai mare decât la alegerile precedente. Este vorba de un vot care exprimă nemulţumire pentru lipsa de soluţii la problema „deficitului democratic”, un vot care are foarte multe particularităţi naţionale ce nu pot fi extinse la nivel european. Este motivul pentru care UKIP nu poate face alianţă cu Frontul Naţional, de exemplu. Desemnarea unui candidat din partea partidului majoritar, anume acel candidat asumat de la începutul campaniei electorale, este o soluţie pentru reducerea „deficitului democratic”. Desemnarea unei alte persoane nu ar face altceva decât să contribuie la accentuarea acestui deficit.
Tratatul privind Uniunea Europeană afirmă că partidele politice europene contribuie la „exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii” şi că aceasta se întemeiază pe democraţia reprezentativă (art. 10). Cetăţenii s-au exprimat, iar democraţia reprezentativă funcţionează dacă partidele care au fost votate, în special cel care a obţinut majoritatea necesară susţinerii viitoarei Comisii, îşi respectă angajamentele asumate - în acest caz, desemnarea lui Jean-Claude Juncker la preşedinţia Comisiei. Alegătorii britanici nu au votat pentru sau împotriva lui Juncker, din simplul motiv că niciunul din partidele care s-au confruntat în alegerile pentru Parlamentul European nu aparţine PPE.
Conservatorii nu au avut un candidat pentru şefia Comisiei Europene, la fel UKIP. Doar laburiştii au susţinut pe unul dintre candidaţi, Martin Schulz, datorită apartenenţei la PSE - este drept, fără prea mult entuziasm (o observaţie care este valabilă şi pentru alte partide naţionale membre PSE). Votul pentru UKIP nu a exprimat creşterea gradului de nemulţumire faţă de UE în Marea Britanie, ci mai degrabă faţă de poziţia vizavi de UE a conservatorilor aflaţi la putere. O nemulţumire punctuală care a fost exprimată doar la aceste alegeri - dovada este că la două săptămâni după, într-o confruntare dintr-un colegiu electoral, UKIP a avut mai puţine voturi decât conservatorii. Alegătorii britanici au sancţionat conservatorii pentru un aspect şi i-au premiat pentru altul, într-un interval scurt de timp. UKIP nu este preceput ca având potenţialul unui partid de guvernământ, capabil de politici publice care să genereze bunăstare. David Cameron a înţeles foarte bine acest mesaj dar prin atitudinea sa publică ce are la bază ideea că politicienii nu au descifrat mesajul cetăţenilor europeni nu încearcă altceva decât să se poziţioneze într-o dispută internă cu adversarii săi politici, folosind desemnarea Preşedintelui Comisiei drept mijloc pentru atingerea unui scop, nu ca un scop în sine.
Soluţia care va fi convenită în Parlamentul European şi în Consiliul European va fi una consensuală, la care vor contribui atât popularii, cât şi socialiştii europeni. Orice democraţie bazată pe reprezentare proporţională, inclusiv UE, este în principiu consensuală. Cei care doresc ca deciziile să nu fie adoptate prin combinaţia între impunerea voinţei partidului cu cel mai mare număr de voturi şi obţinerea unui consens supra-naţional care să asigure funcţionarea instituţiilor UE demonstrează că nu acceptă esenţa democraţiei reprezentative. Uneori, tocmai cei care pretind a apăra democraţia se dovedesc a fi cei mai convingători susţinători ai variantelor de regim politic care îi sunt opuse, chiar şi fără să-şi dea seama ce anume reprezintă convingerile lor intime.
Se încarcă comentariile...
