Alegerile prezidenţiale şi justiţia (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Justiţia trebuie să apere pe cei slabi de cei puternici--cine, însă, apără instituţiile de justiţie? FOTO Shutterstock
Justiţia trebuie să apere pe cei slabi de cei puternici--cine, însă, apără instituţiile de justiţie? FOTO Shutterstock

După constituţia publică, România este o republică democratică. Democraţia modernă înseamnă că majoritatea alege guvernul care guvernează pe toţi. Dacă vă întrebaţi ce înseamnă republică în această frază, înseamnă că puterea majorităţii este limitată de instituţii non-democratice. După constituţia privată, România este o oligarhie care trece printr-o serie de conflicte prin diferitele instituţii publice care sunt disputate.

Orice asociaţie politică are nevoie de oameni de condus şi oameni care să îi conducă. Orice constituţie este liberă dacă cei conduşi îşi aleg conducătorii. Iar democraţia presupune că toţi oameni sunt capabili şi interesaţi să conducă şi să fie conduşi, pe rând, evident. 

Crucială este puterea justiţiei, întrucât centrul unui regim politic este o opinie despre justiţie, dar justiţia în sensul precis este puterea judiciară, care este mai slabă decât puterea legislativă şi puterea executivă într-un regim modern. De asemenea, justiţia trebuie să apere pe cei slabi de cei puternici--cine, însă, apără instituţiile de justiţie? Conflictul partizan în România repetă lucruri văzute aiurea--prim-miniştrii în puşcărie. Unii aplaudă asemenea momente--vedeţi puterea justiţiei! Alţii, mai rezonabili, sunt terifiaţi de implicaţiile unei puteri atât de corupte. Când liderul partizan de succes al ţării este condamnat de justiţie, puteţi fi siguri că partizanatul va pune în criză însuşi regimul.

România, orice aţi crede, este ceea ce se vede cu ochiul liber. Este o ţară în care domnul Băsescu este preşedinte de 10 ani şi în care fostul conducător al ţării, domnul Năstase, adversarul înfrânt de preşedinte acum 10 ani, a început recent să facă puşcărie. Totul decurge din aceste fapte evidente şi din implicaţiile lor. În România, un partid, original numit FSN, creatura unui om, domnul Iliescu, a dat doi prim-miniştri care şi-au îndeplinit mandatele, domnii Văcăroiu şi Năstase. Performanţa este neegalată--un singur alt prim-ministru a servit patru ani, un mandat, în conflict aproape permanent cu preşedintele, într-o alianţă a cărei dezintegrare a produs criza vizibilă astăzi. De aici, orice om decent ar conchide că eficienţa politică şi infamia sunt indelebil legate. Originea acestor succese este legată de armate private care au instaurat un fel de lege marţială, vă amintiţi, în 1990...

Să luăm deci constituţia privată a ţării în serios. Ori România ne aparţine şi politicienii doar trăiesc aici, ori le aparţine lor şi noi doar trăim aici. Politicienii nu sunt ca noi restul--măcar pentru că par să creadă că sunt capabili să ne conducă. Unde? Noi nu ştim unde mergem ca ţară, ca oameni asociaţi politic, şi nu vorbim despre asta. Preşedintele este CEO-ul ţării, nu un tiran sau zeu. Orişicum, ne-am dori să ne prezică viitorul, dacă ne luăm după campaniile electorale. Idealismul pe care articolele serioase îl resping s-ar putea să fie incurabil. Nu spun că nu trebuie moderat, ci doar că trebuie luat mult mai în serios.

Vă invit deci să ne gândim la problema alegerii unui preşedinte într-un fel care nu apare des într-o democraţie: Ce credem că este bine pentru noi, cum credem că am putea obţine acest bine public şi cine este omul care ne-ar putea ajuta? Discuţia despre partide, candidaţi, proceduri şi legitimitate electorală nu are rost altfel. Vreau să vă aduc aminte că o dată ştiam cum să răspundem acelei întrebări şi să vă atrag atenţia că acum nu ştim. Într-o mare măsură, trăim într-un viitor pe care l-am construit voit şi, într-o mare măsură, suntem nesatisfăcuţi.

Întâi, însă, să ne uităm unde ne aflăm. România este la sfârşitul unui deceniu lipsit de precedent, în care ofiţerul executiv din vârf a fost un singur om, domnul Băsescu. Executivul românesc este complicat, însă, şi ţara a beneficiat de pe urma spectacolului unei serii de primi-miniştri, varii tipuri umane care descriu şi ambiţia, şi eşecul de a ajunge la o practică rezonabilă a partizanatului, ceea ce are legătură cu alegerile legislative.

Alegerile care urmează par să nu fie dominate de candidaţii de acum 5 şi respectiv 10 ani. Din contră, figuri noi au apărut pe scena politică românească, inclusiv figuri cu ambiţii prezidenţiale. Nu sunt în măsură să vă explic variile eşecuri politice din ultimii zece ani, se prea poate că le înţelegeţi mai bine decât mine oricum. Dar viitorul politic, vă atrag atenţia, este de o neclaritate mult mai tulburătoare şi mai urgentă. Două opinii despre alegerile care urmează trebuie luate în serios: Pe de o parte, alegerile par să fi fost deja decise; pe de altă parte, nimeni nu pare să aibă o idee convingătoare despre viitorul politic al ţării.

În ce priveşte prima opinie--lăsând altora prezicerea statistică a viitorului din opiniile oamenilor--ce mi se pare important este că aranjamentul partidelor politice şi al politicienilor puternici sau influenţi nu a dus la o configuraţie stabilă de coaliţii adversare. O opoziţie plauzibilă este garanţia libertăţii cetăţenilor moderni, pentru că apără neutralitatea statului reciclând ofiţerii din variile oficii importante. În acelaşi timp, ştiinţa politică sugerează fără gălăgie că nu există multe argumente serioase despre justiţie sau binele comun, aşa că numărul de aranjamente politice stabile este relativ redus.

În cazul nostru, ne dorim se pare un fel de democraţie. Ori atunci stabilitatea depinde de alternanţa la putere, care este o condiţie mai modestă decât ce am putea spera de la un preşedinte care să fie un mare om de stat. Cu toată modestia unei ţări în care electoratul nu are, se pare, nici o idee despre ce este un mare om de stat, alternanţa la putere nu funcţionează. În curând vom afla toţi cine va conduce ţara mai departe, dar între timp nu vom avea o competiţie. Mulţi, ştiu, sunt deprimaţi sau blazaţi. Contez pe faptul că există, însă şi oameni curioşi şi furioşi. Partizanatul, mi se pare mie, a crescut în ultimul deceniu, ajungând la un nivel de isterie necunoscut în noua epocă democratică. Dar această pasiune nu este legată de o nouă importanţă a politicii în vieţile noastre, care sunt ce erau şi înainte. Din contră, politica este mai puţin în atenţia publică, pentru că programul politic românesc este terminat.

Asta mă aduce la a cea de-doua opinie, despre sfârşitul viitorului ţării. Cititorii mei sunt cu siguranţă oameni care îşi aduc aminte că România o dată avea un viitor, de nu mai multe, oarecum la îndemână. Vă amintesc despre aceste lucruri pentru a observa anumite contraste. Viitorul liberal al României, adică cel dedicat unei organizaţii politice în centrul căreia stă libertatea cetăţenească, este cel în care trăim sau ar trebui să trăim. Acest viitor este cunoscut tuturor ca întoarcerea ţării înspre apus. NATO şi UE erau marile ţinte. Aceste mari instituţii internaţionale care chiar acum nu arată impresionant, arătau impresionant o dată. Întrebaţi-i pe moldoveni--veţi vedea despre ce este vorba.

Sunt NATO şi UE cauze ale libertăţii sau fructe ale libertăţii? Poate că ambele răspunsuri erau luate în serios înainte vreme. România a intrat în ambele organizaţii--acelaşi lucru, însă, se poate spune şi despre Grecia, aşa că prestigiul şi eficienţa acestor instituţii sunt dubioase. Una peste alta, e poate preferabil ca scepticismul să apară după aderare, întrucât România avea la îndemână şi un alt viitor, pe care l-am putea numi socialist--uitaţi-vă, cum spuneam, la moldoveni, de nu la ucrainieni... Trecerea timpului ne arată că aceste instituţii nu pot să ne conducă şi este probabil că nici nu am vrea să fim conduşi. Ce însemnătate au atunci?

Felul în care istoria României trebuie înţeleasă de liberali este nevoia de a scăpa de ceea ce domnul Iliescu ar fi putut face ţării. Toate alegerile celor care sunt opuşi acestui om depind de frică. Sunt, într-un sens vulgar şi un sens serios, alegeri conservatoare. Ceea ce au încercat să conserve oamenii care au crezut, atât de implauzibil, în domnul Constantinescu sau partidele istorice este libertatea cetăţenească. Într-un fel vulgar, cetăţenii vor prosperitate sau măcar confort. Fuga de sărăcie, de mizeria comunismului nu este un principiu, deşi este o idee bună. Serios vorbind, opţiunea liberală, însă, era pentru crearea unei noi clase politice. Dezastrul din 1990 a arătat că cei puţini nu pot fi atinşi. Alternativa era ceea ce în lumea civilizată se cheamă clasa de mijloc sau burghezie, a cărei influenţă să prevină succesul terifiant al domnului Iliescu în 1990. Întrebarea pe care trebuie să vi-o puneţi este dacă acest proiect--haideâi să-i spunem proiect de dragul discuţiei--este cu adevărat serios şi dacă are un viitor. Aceasta este miza alegerilor din 2014.

Preşedintele şi politica în România (I)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite