Alicia spune
0
Îmi întrebam, sâmbătă, cititorii, pe blog, dacă ştiu că este Ziua Mondială a Profesorului. Probabil că puţini ştiau. Şi nu ştiu ce sentimente le-a stârnit chestiunea. Lor, profesorilor lor, elevilor lor... celor implicaţi şi neimplicaţi în ceea ce se cheamă educaţia în România.
Ideea este ca n-am văzut multe ştiri pe tema asta. Oricum, nu atât de multe ca cele despre distracţia de sâmbătă seara a studenţilor întorşi la universităţi.
Dacă spune sau nu acest lucru ceva despre cum punem problema... nu ştiu. Dar mi-am amintit o discuţie extrem de interesantă pe care am avut-o în această vară cu o elevă de liceu din SUA, care a preferat de câţiva ani compania prietenilor români din State.
De ce? Aveam să aflu. Şi, mai mult decât atât, aveam să înţeleg diferenţa importantă între abordarea românească şi cea americană în ceea ce priveşte învăţământul. Şi, pentru că subiectul se încadrează în preocupările momentului, am să vă povestesc.
Mică de înălţime (mă rog, ea spune că eu sunt prea înaltă :) ), cu câteva kilograme peste medie (fapt ce o ţine departe de ideea de majoretă), Alicia vorbeşte non-stop şi are acea... naturaleţe şi lipsă de inhibiţii pe care o văd rar la elevii şi studenţii români. Zâmbeşte mult şi este auto-ironică pe alocuri, dar are grijă să se pună într-o lumină favorabilă, de fiecare dată.
Îmi explică, în multe cuvinte, de ce s-a împrietenit cu românii: pentru că sunt o familie (ciudat motiv, aţi crede), pentru că ştiu să păstreze secrete, muncesc mult şi te poţi baza pe ei.
Dacă ar urma o facultate în România? No way! Şi iar râde. Ştie ea din poveştile românilor că aici se fac materii multe, se "toceşte" (o distrează termenul, deşi a tocit şi ea la viaţa ei) inutil şi nu-ţi garantează nimeni un job după absolvire. Nu este neapărat în căutarea unui job, nu aşa funcţionează lucrurile la ei. Însă vrea să ştie că, la un moment dat, facultatea îi oferă toate informaţiile de care are nevoie pentru a primi un job în domeniul pentru care s-a pregătit.
Şi revin la viaţa de liceu din State. Aflu, cu invidie, recunosc, că şi-a ales singură materiile şi ar fi o prostie să nu înveţe ceva ce îi place. Liceul îi pune la dispoziţie bazin de înot, lecţii de teatru şi călărie. Mă rog, asta a ales ea din ceea ce i se oferea extra. Lucrează pe proiecte, mult în grup şi participă la diverse acţiuni cu şcoala.
Şi... totuşi... are prieteni români, pentru că au fost singurii de care s-a simţit atrasă şi pe care se poate baza oricând. N-a fost şi reciproca valabilă de la început... recunoaşte o poveste ciudată cu un proiect ratat din cauza unei întârzieri nevoite şi o pâră la profesor... Sunt singurii la care doarme nopţile şi cu care merge în excursii. Sunt singurii ei prieteni. Sinceri şi care nu-i suspectează de falsitate.
Ştie de România din poveştile lor, dar habar n-are de Ungaria şi Republica Moldova, de exemplu. Vrea o vacanţă în Italia şi un sejur de vis la Paris, normal, însă n-ar refuza o vizită la rudele familiei din România, dacă va fi cazul vreodată.
Deci, tu mergi la şcoală... de plăcere. Ei, nu chiar, mă corectează, dar da... învaţă ceea ce îi place. Ştie că în România nu se jonglează cu materiile şi i se pare o greşeală că nu adoptăm sistemul lor. Cu atât mai mult cu cât suntem o ţară... modestă.
Cum adică? Adică nu prea ne permitem luxul să pierdem timpul căutând jobul ideal, ci avem nevoie de oameni care să lucreze, nu-i aşa?...
Recunosc şi... sunt uimită de maturitatea concluziei Aliciei şi de... pragmatismul ei. Chiar aşa, nu ne permitem luxul să ne gândim prea mult, şi totuşi o facem nepermis de mult şi sfârşim prin a îngroşa rândurile şomerilor cu diplomă.
Dar lecţia asta am învăţat-o deja; şi absolvenţii şi mediul de afaceri. Dovadă programele de sponsorizare a studiilor, dezvoltarea internship-ului pentru studenţi şi bursele de studii aplicate, tot mai des întâlnite. Sunt paşi către drumul acela despre care am tot vorbit - pe care se întâlnesc piaţa muncii şi oferta educaţională.
Preluat şi pe http://www.alinagorghiu.ro
Se încarcă comentariile...
