Alina Mungiu-Pippidi: 20 de ani de reformă a clasei politice
Se împlinesc 20 de ani luna asta de la publicarea Contractului cu clasa politică scris de mine, după asumarea sa de către Convenţia Democratică la propunerea Alianţei Civice.
Era tot cu câteva săptămâni înainte de alegeri, numai că atunci încă nu câştigase niciodată opoziţia din România, deci eram cu toţii sub apăsarea acestei neîmpliniri istorice. Prima alternanţă de putere e şi primul pas de la democraţia electorală la democraţia consolidată: a doua alternanţă, care a venit în anul 2000, e cea care pecetluieşte această realizare. Problema e că nu ştii niciodată înainte de a se întâmpla – nu există nicio certitudine. Eram toţi stresaţi şi aşteptam să vedem dacă vom emigra sau vom câştiga. Asta era alegerea, după ce opoziţia pierduse în 1990 şi 1992.
Manifestul scris de mine avea deci un triplu scop. Unu, în sine, şi o să arăt imediat ce s-a realizat şi ce nu s-a realizat de acolo. Doi, ca angajament al celor pe care societatea civilă de atunci, condusă de Alianţa Civică, îi aducea la putere, deoarece ei erau deja în Parlament şi se vedea tendinţa de a imita unele din manifestările feseniste contra cărora luptam. Trei, ca instrument electoral, pentru a arăta electoratului, care deja începuse să se supere pe ciocoismul găştii lui Iliescu, că există un partid Altfel (o mare alianţă, mai exact). Dacă nu mă înşel, PD nu şi-a asumat niciodată acest manifest. Numai PNL, PNŢcd şi ceilalţi din CDR au făcut acest lucru. Tot ei au şi decontat neîmplinirile la alegerile din anul 2000, după ce manifestul a fost extraordinar primit de presa, chiar mai degrabă fesenistă, cum era Adevărul, care l-a spus pe pagina 1, doar pentru a ataca CDR cu el în anul 2000, că nu s-au ţinut de cuvânt.
Manifestul avea zece puncte. Nu o să le discut aici decât pe cele esenţiale.
Se propunea renunţarea la imunitatea parlamentară şi ministerială şi lichidarea culturii de impunitate aferente. Începând cu anul 2000, acestea au fost treptat lichidate, nominal integral, în practică însă persistând diferite avize, pentru urmărire penală sau trimitere în judecată, precum cel al lui Oprea. La data la care scriu acest rânduri România are cei mai mulţi parlamentari şi miniştri trimişi în judecată din Europa, cu toate că de câteva ori parlamentarii au protejat unele persoane, gen Ecaterina Andronescu sau Varujan Vosganian. Lui Oprea i s-a ridicat imunitatea în dosarul iniţiat de România Curată, nu şi în cel de omor. Şerban Niculae a argumentat că omorul nici nu intră în atribuţiile DNA. Oprea a pierdut totul şi e deja trimis în judecată.
Se propunea introducerea unei forme de monitorizare a averilor şi profitului necuvenit de pe urma funcţiei. Şi acest lucru s-a realizat după anul 2000 în principiu, Coaliţia pentru un Parlament Curat a folosit în 2004 declaraţiile de avere şi interese în formă redusă, cum erau atunci, după 2005 declaraţia de avere mai completă la fiecare alegeri, şi, odată cu crearea ANI doi ani mai tîrziu a început un control mai sistematic. Tot presa şi societatea civilă au avut însă principalele succese, de exemplu în cazul Elenei Udrea la care au găsit un ”împrumut” suspect, mai târziu acuzat de DNA ca fiind mită, pus naiv chiar în declaraţia de avere. Şi aici progresul e foarte mare, fără a putea spune încă că ar fi scăzut comportamentul profitor al politicienilor faţă de cei din 1996. Costul e însă mult mai mare.
Se propunea desfiinţarea RAAPPS şi privatizarea caselor din fosta gospodărie de partid. 20 de ani mai târziu şi după mulţi demnitari prin case RAAPPS, s-au privatizat doar câteva, regia are pierderi şi continuă să fie susţinută de toate guvernele, că toate au miniştri care preferă să fie chiriaşi RAAPPS faţă de a închiria de pe piaţă. Regia are multe procese ca să elibereze case ocupate de generaţii de profitori – dacă le vindea cu ei cu tot erau demult evacuaţi. RAAPPS a supravieţuit ca simbol al culturii de privilegiu prin complicitatea tuturor guvernelor.
Se propunea nominalizarea votului în Parlament, astfel încît alegătorul să ştie care sunt poziţiile parlamentarului său pe voturi importante şi să poată fi arhivate şi studiate. Nu s-a realizat nici până astăzi.
Se propunea schimbarea listei închise de partid (ordine prestabilită) cu una deschisă (alegătorii să poată schimba ordinea candidaţilor în funcţie de preferinţe), şi în general un sistem de vot în care să poţi alege şi penaliza o persoană, mai degrabă decât o listă. Nu s-a realizat decât un sistem uninominal în care tot partidul a decis cine candidează unde şi care a fost abandonat după ce a generat diferite anomalii, de exemplu candidatul de pe locul doi a câştigat circumscripţia. S-a revenit în prezent la lista închisă.
Se propunea reforma statului, constând într-un sistem de intrare şi avansare pe merit, transparenţa informaţiei, consultare şi o separare a funcţiilor politice de cele administrative. Deşi legal s-a realizat de mai multe ori, şi azi ministrul Educaţiei plăteşte cu un kompromat la adresa sa faptul că e vrut să angajeze concursuri pentru directori de şcoală independenţi politic. Transparenţa a crescut în urma adoptării unei legi bune (544) şi a multelor procese în numele ei, multe făcute de SAR, dar politizarea şi lipsa de competenţă nu au fost niciodată mai mari în sectorul public.
Se propunea crearea unei arhive a fostei securităţi şi eliminarea din viaţa publică a celor care au colaborat cu Securitatea. A rezultat CNSAS, la început fără arhivă, pe urmă cu arhive parţiale. Tot serviciile au rămas cu dosarele şi le-au manipulat cum au dorit. Am făcut o cerere legală despre Marian Munteanu în mai 2016, la care nu am primit răspuns nici acum, deşi dosarul a fost scurs în presă, iar Munteanu e discutat de peste 20 de ani. Mircea Dumitru a fost calomniat, iar CNSAS a răspuns că i-a dat un aviz că nu e informator, dar nu-l menţine şi ne va spune mai tîrziu, după ce îi verifică pe toţi membrii guvernului, probabil pe timpul următorului guvern, cum stau lucrurile. Nimeni nu a fost eliminat în aceşti douăzeci de ani din politică datorită colaborării cu Securitatea, oricum nimeni din Securitate, care s-a reorganizat, s-a epurat şi s-a rafinat, pentru a ajunge la situaţia poetic definită de un băiat numit Marius Bostan care a fost ministrul comunicaţiilor doar cît să se pună pe ţeavă o finanţare din fonduri europene pentru un program SRI care adună datele noastre de la Casa de Asigurări de Sănătate şi BNR, ca ”o diferenţă fundamentală între serviciile de acum şi securiştii dinainte de 89, sau cei ai lui Iliescu”.
Preşedinta Alianţei Civice din 1996, Ana Blandiana s-a retras în mare măsură din viaţa politică după anul 2000 şi eşecul guvernării CDR, ocupîndu-se de memorialul de la Sighet al rezistenţei anticomuniste.
O să vă las pe dvs să decideţi dacă e cazul să mă retrag, la rândul meu, din cauză că s-au realizat prea multe, sau prea puţine, din acest program. Sentimentul meu la ora asta e că douăzeci de ani îmi cam ajung, indiferent dacă privesc partea plină sau cea goală a paharului.
Puteţi comenta acest articol pe România Curată
Se încarcă comentariile...
