Alina Mungiu-Pippidi: E pe cale să eşueze guvernul Cioloş?

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinta Societăţii Academice din România (SAR)

Cine a dus pe buza prăpastiei guvernul Cioloş în aceste zile, când părea că mai e puţin şi avem o Revoluţie de Paşte, în care un guvern care nu ar fi fost posibil fără revolta de la Colectiv va fi dat jos de exact aceiaşi demonstranţi care ies cu devotament în stradă la toate cauzele bune? Şi mai are vreo şansă guvernul Cioloş să realizeze, fie şi parţial, ceea ce şi-a propus?

Zilele acestea au ieşit la iveală probleme mari, vizibile pentru unii din noi încă din prima săptămână de instalare, când îi recomandam lui Dacian Cioloş să aibă deja în buzunar viitoarea lui slujbă, una care să nu depindă de Klaus Iohannis, de Liviu Dragnea sau de serviciile secrete din România, ca să o poată trânti pe masă atunci când i se cer lucruri nerezonabile. Acestea i s-au cerut din prima zi, când alţii împingeau miniştri peste capul lui, au continuat şi au culminat săptămâna asta, când a devenit clar că nu există criterii clare de performanţă pentru miniştri şi s-a trecut pe faţă la ţapi ispăşitori în funcţie de deranjul produs pentru interesele unor grupuri sau de pierderea de imagine pentru guvern şi pentru preşedinţie. Totul, spre satisfacţia României TV unde cei mai odioşi politicieni sar deja pe mormântul acestui guvern, şi al liberalilor, care se simt din prima zi în competiţie cu Cioloş pentru a dovedi că ei sunt mai capabili şi au fost nedepreptăţiţi. Dar dacă guvernul a fost cel nedreptăţit în primele luni, când a încasat înjurături nemeritate pentru caracterul tehnocratic, s-a trecut acum o limită îngrijorătoare, a nedreptăţilor produse de guvernul Cioloş însuşi, care devin serioase. De exemplu:

• Ce altceva decât o nedreptate a fost intervenţia contra managerului străin de la TAROM, care mai avea câteva luni de contract, când în restul companiilor publice, cu datorii incomparabil mai mari şi performanţă mai proastă (de exemplu CNADR), nu s-a mişcat un deget, iar aeroportul a ajuns haotic din cauza implementării haotice a unor reglementări insuficient adecvate?  
• Ce altceva decât o nedreptate a fost demascarea lui Raed Arafat de către corpul de control, că s-a ajuns ca unii părinţi să spună că îl vor da în judecată pe el personal pentru moartea copiilor lor (el i-a omorât, nu i-a salvat, se implică în acest enunţ aiuritor), când intervenţia a fost singurul lucru normal de la Colectiv (anormalitatea era la situaţii cronice precum aprobările pe baza unei legi aberante, controalele inexistente şi situaţia spitalelor)?  
• Ce altceva decât o nedreptate a fost debarcarea ministrului Muncii, după ce guvernul tehnocrat nu a reuşit să comunice clar (în primul rând ei) că legea salarizării este o mare ipocrizie, că nu e de fapt posibilă legea asta a salarizării pe merit câtă vreme nu poţi nici să scazi salariile (principiul dreptului câştigat), nici să le creşti (că nu ai din ce)? Dacă niciun guvern tehnocrat, care nu se prezintă la alegeri, nu poate spune acest lucru direct şi clar, lăsând partidelor sarcina să se prezinte în alegeri cu proiecte în care să explice ce vor face şi de unde vor lua banii, atunci ce rost mai are un guvern tehnocrat?  
• Ce altceva decât o nedreptate a fost destituirea Aurei Răducu, cu comunicarea uluitoare că lucrează prea multe ore de una singură? Dacă Aura Răducu nu reuşise să mişte birocraţia de la ministerul fondurilor europene, deşi era specialista noastră nr. 1, de ce să nu se retragă din motive personale? Cine a mai auzit să dai afară pe cineva care se poate duce înapoi la BERD sau care, în orice caz, are unde se duce, în loc să negociezi o plecare amiabilă? Şi cine poate crede că Dacian Cioloş, un om foarte civilizat, are asemenea comportamente?  
• Evident, din categoria asta face parte şi demiterea care a mobilizat iarăşi societatea civilă, cea a lui Vlad Alexandrescu. Sigur că miniştrii tehnocraţi nu au nicio bază de putere sau de reprezentare şi trebuie să plece când li se cere, iar scrisoarea dlui Alexandrescu către colegii din GDS (aceia părăsiţi prin demisie de Andrei Pleşu după o simpatică demascare, acum câţiva ani) a fost cusută cu aţă albă. Dar dl. Alexandrescu avea o bază reală de reprezentare, după cum s-a văzut, mult mai largă decât GDS, cine trebuia dat afară era consilierul lui care s-a solidarizat cu manifestanţii care cântau fals Nabucco. Fără a reduce o situaţie complicată la una simplă, felul în care a fost tratat Vlad Alexandrescu şi susţinătorii lui a fost aberant, şi iarăşi nu în caracterul lui Dacian Cioloş. Şi deşi a fost o decizie înţeleaptă asta cu numirea succesorului desemnat de el, nu e clar de ce trebuia dat afară un ministru bun şi popular, a cărui demisie nu fusese cerută de nimeni, dacă tot ce făcea el urmează să continue.  

Acest şir de nedreptăţi nu cred că au avut ca autor principal pe Dacian Cioloş. E inexplicabil pentru mine de ce şi le-a asumat el şi a încercat să le justifice şi să acopere faptul că asemenea sacrificii publice sunt cerute, din motive de imagine, de alţii, cei care mai au de candidat pe viitor şi stau prost cu popularitatea zilele astea. La fel, intervenţia unor lobby-uri sau a serviciilor (când acestea două nu sunt sinonime) este uşor de identificat în multe situaţii de mai sus. Nimeni nu verifică şi adesea am impresia că băieţii ăştia de la Bruxelles au pierdut priza la realitate şi sunt minţiţi pe faţă de oameni în care au încredere sau de care depind.

Preşedintele şi premierul aveau însă – fapt universal remarcat – cu totul alte subiecte, mai importante pentru securitatea naţională, pe care să se exprime public, decât scandalul de la Operă.

• De exemplu, vânzarea de către kazahi a pachetului de acţiuni către o companie chineză e cel puţin ciudată. După ce ne-am ars cu ei, continuăm cu firme din ţări care au reputaţie proastă la arbitraje internaţionale, nu putem şi noi, atunci când vrem să ni se plătească datorii, să găsim pe unii mai cu scrupule şi cu frica legii? S-a evitat de puţin să nu vândă OMV ceva românesc la Gazprom, dar şi privatizarea către kazahi şi chinezi e un banc prost.  
• De exemplu, faptul că parlamentarii masacrează legile anticorupţie şi scot nepotismul sau consecinţele unor conflicte de interese sau introduc noi şi noi pensii speciale, apoi promulgate fără discuţii.  
• De exemplu, situaţia din spitale, urmărită cu devotament de ziarişti, deşi era cunoscută? În luna februarie, la seminarul comun SAR – Cacelaria prim-ministrului pentru un plan de acţiune pentru buna guvernare introduceam cu mâna mea obiectivul următor:

Obiectiv 3: Reducerea fragmentării controlului ex-ante în sectorul public, cu creşterea caracterului sistematic, previzibil şi automat bazat pe indicatori versus controale ad-hoc sau post-factum, pentru o prevenire eficace a corupţiei.

„Problema: Unităţile de control duc lipsă de personal, cu oameni slab pregătiţi, demoralizaţi iar zone strategice ca educaţia sau sănătatea sunt practic fără controale ex-ante pe bază de indicatori”, recomandare „Creşterea ponderii controlului în zone ca educaţia sau sănătatea, eventual în cooperare cu activităţi de watchdog din societatea civilă, mecanisme interactive online”, şi:

Problema: „Absenţa oricăror standarde de colectare şi raportare ierarhică a unor indicatori de „administrative compliance” (conformitate administrativă) şi bună guvernare” cu recomandarea ”HG cu standarde de raportare pentru raportul anual referitor la cum au fost folosiţi banii publici pentru atingerea obiectivelor (în funcţie de care se stabileşte finanţarea viitoare); Ţinte de management pentru şefi pe conformitate administrativă, cu înlocuirea automată în caz de non-conformitate, cu semnul întrebării cine ar putea face aceste lucruri (corpul de control? nu are capacitate – Cancelaria?). Documentul a fost circulat la toţi participanţii, dar nu cred că s-a ajuns la punerea sa în practică, nu era o prioritate pentru nimeni. Să ne înţelegem, orice om din sistem ştie că nu verifică nimeni dezinfectanţii şi în general nimic în domeniile Sănătăţii şi Educaţiei. Cumva însă asta e doar preocuparea presei şi României Curate, nu a domnilor miniştri de resort, care trăiesc şi fără, şi pe care nu i-a demascat şeful statului, deşi destui oameni cu mare credibilitate au dat alarma zilele astea chiar despre sectoarele lor şi există consilieri prezidenţiali de resort.

Niciodată nu au fost mai mulţi oameni buni în jurul unui prim-ministru bine intenţionat, dar care par pe zi ce trece mai izolaţi şi mai confuzi în propriul lor guvern, scurtcircuitaţi de toate interesele celor care le numără zilele.

Se mai adaugă ideea ciudată, la un prim-ministru care chiar vrea să facă reforme şi are, cred încă, cele mai bune intenţii, de a băga în parlament un mare proiect de reformă administrativă, cu şanse mici să iasă de acolo la timp şi în forma adecvată pentru ca guvernul actual să poată face mare lucru cu el. Ideea, foarte bună, de a introduce un concurs naţional de intrare în serviciul public (a ajutat în Coreea de Sud la profesionalizarea administraţiei), nu mai are nici un sens dacă tot partidele vor organiza prima ediţie. Concursul ar fi trebuit organizat pe un cadru legal minim, şi imediat, şi societatea civilă şi presa să fi urmărit după alegeri (şi să fi apărat) pe cei intraţi în administraţie prin acest concurs de noi încercări de politizare.

Aşa însă, totul se amână, ca şi cu plagiatele, pentru după, şi se mai dă ocazia, ca şi la investire, guvernului Cioloş să arate că în timp ce vrea să facă marea reformă a sistemului pe merit îl dă afară pe Alexandrescu şi îi păstrează pe Biriş, cu offshore dovedit, pe Tobă, cu plagiat dovedit, ca să nu mai dau şi alte nume ale unor impostori sau oameni cu venituri cel puţin ciudate oploşiţi prin guvernul Cioloş fără nici o validare de la o instituţie serioasă în viaţa lor profesională anterioară.

Şi e foarte trist, pentru că niciodată nu au fost mai mulţi oameni buni în jurul unui prim-ministru bine intenţionat, dar care par pe zi ce trece mai izolaţi şi mai confuzi în propriul lor guvern, scurtcircuitaţi de toate interesele celor care le numără zilele.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată