Alina Mungiu-Pippidi: Sunteţi siguri că aţi înţeles ce a spus Jean-Claude?

Publicat:
Ultima actualizare:

Klaus Iohannis a făcut ce a putut într-o situaţie de toată jena, a vorbit despre România ca şi cum ar fi un stat european normal, după ce, în trecut, a greşit grav comparându-ne cu Polonia în faţa presei europene. La fel a făcut şi preşedintele Jean-Claude Juncker, când a dat impresia că mai putem fi încă membri egali în UE şi a subliniat că e necesar un consens pentru statul de drept.

Nu sunt sigură că românii au înţeles ce a vrut să spună el şi nici că asta arată că Juncker a înţeles ce se întîmplă aici, la noi, şi lupta sălbatică pentru putere camuflată prost într-o luptă anticorupţie. De, Jean Claude e ceva mai versat decît ziariştii, şi nici nu are nevoie să vîndă ziare cu poveşti care pot concura cu jocurile video prin simplitatea lor.

La fel şi Timmermans, cu care m-am întâlnit la OECD, unde a spus că într-o democraţie nu trebuie să se ajungă la senzaţia că acela care pierde merge la închisoare, pentru că asta îi face pe politicieni să lupte contra statului de drept. A câştiga sau a pierde puterea într-o democraţie trebuie să fie ceva mult mai puţin dramatic.

De doi ani încerc să vă spun că distrugem democraţia noastră, dacă nu facem un pact pentru statul de drept.

Într-un asemenea pact, Lazăr ar fi lăsat să-şi termine mandatul, indiferent cine l-a numit, dar nici el nu ar mai pune procurorii militari să îndemne protestatarii să toarne jandarmii, în timp ce uită vreo trei luni să-i aresteze pe demonstranţii care au atacat jandarmii. E vorba de aceiaşi procurori militari cărora le-am spus acum un an – când ne-am văzut, la cererea lor – că nu s-au făcut examene balistice pentru morţii de la Revoluţie şi că oţelul nu dispare, deci e cazul să îi dezgroape şi să vadă cine a tras, dacă e să ajungă undeva procesul Revoluţiei. Desigur, nici vorbă de aşa ceva, ne prefacem mai departe că facem dreptate, în schimb peste noapte ne mobilizăm pentru o banală demonstraţie, şi aia regizată de servicii.

Nu, nu ar fi o formă de târg murdar un asemenea pact, ci un exerciţiu de reţinere reciprocă. Aşa funcţionează statul de drept. Din păcate, din 2015 încoace s-au trecut nişte limite, iar asta îndeamnă la excese reciproce. Limitele astea încălcate distrug statul de drept.

Pactul pentru statul de drept ar fi să numească CSM pe toată lumea şi să nu mai scoatem de la naftalină secretara lui Dragnea şi casa lui Iohannis. Dacă e să fie urmăriţi Dragnea sau Iohannis, să fie pe ce fac acum şi să fie exclusiv treaba justiţiei.

Pactul contra corupţiei nu ar trebui să aibă legătura cu justiţia deloc. El ar fi să agreăm cu toţii că universităţile care dau certificate la puşcăriaşi că scriu literatură academică, sau au plagiate multe, sau au şcoli de doctorat cu zero citări sunt suspendate şi intră în program de supraveghere pînă pot da garanţii că au ajuns la standarde. Şi la fel la spitale. Cum ar fi aplicaţie pe smartphone de evaluare a oficiilor unde se plătesc taxe, sau se depun cereri, cu o notă 1-10 (destul un aparat la ieşire, ca pe Otopeni, cu cinci mutre). Cine nu are peste 5 i se schimbă şeful şi se ia prin concurs unul cu program de cum să facem mai bine. Asta e calea de a preveni corupţia, aşa a făcut Australia, care în mai puţin de o sută de ani a devenit dn colonie de puşcăriaşi ţară de top în ce priveşte buna guvernare.

Cine crede că salvează ţara externalizând chestiunea la Bruxelles se înşală. Trebuie să fii de o ignoranţă abisală despre afaceri europene ca să crezi că România e vreun paradis al spălării de bani (Luxemburg, Malta şi City-ul londonez sunt adevăratele paradisuri, nu noi; dovada, acum zece ani deja, Năstase a dat de necaz pentru că a vrut să spele banii mătuşii Tamara) sau că România ar fi vreun paradis al favoritismului guvernamental (dovada - Tel Drum face drumuri doar în trei judeţe şi cînd a vrut să ia fonduri europene a dat de bucluc; nici nu concurează la vreo autostradă mare, unde e, în schimb, Da Vinci, firma cu monopolul parcărilor publice din Franţa). 

Ultima oară când am invitat-o pe Monica Macovei la Berlin, i-a îngrozit pe studenţii mei, tineri din diferite guverne europene, cu poveşti despre corupţia din Parlamentul European. Două treimi din Comisia Europeană şi o treime din Parlament, conform Transparency International, lucrează după ce şi-au terminat mandatele în instituţii europene la firme din registrul de lobby, pe care le-au reglementat chiar ei. 

Avocata poporului european, o irlandeză bravă, a cerut să se facă o comisie de etică pentru investigarea lui José Manuel Barroso. După ce şi-a încheiat mandatul, acesta s-a dus să lucreze la Goldman Sachs, firma care a ajutat Grecia şi Italia să îşi camufleze deficitele, de exemplu cele cu calea ferată, îndatorată peste cap, vânzând acţiuni unei firme tot de stat, astfel încât datoriile să devină încasări. Goldman Sachs s-a jurat că nu l-au luat să facă lobby şi nici nu va călca pe la Comisie, dar nu peste mult timp l-au surprins unii cu un vicepreşedinte al Comisiei, punând lumea la cale. Comisia de etică ne-a anunţat că nu ştie unde au greşit, pentru că nu ştim ce e integritatea (Curtea de la Luxemburg nepronunţându-se vreodată, în istoria ei, pe această temă spinoasă).

Guy Verhofstadt e un un campion al profitului din ceea ce la noi ar fi incompatibilităţi, cine face liste negre la Bruxelles îl pune totdeauna în frunte. Despre Elmar Brok o las pe Monica să vă spună. Parlamentul European se luptă de ani de zile cu OLAF ca să aibă imunitate aleşii şi să nu poată fi percheziţionat. De ce ne expunem noi la judecata unui asemenea for, care l-a lăsat pe Berlusconi (şeful preşedintelui Tajani) să distrugă legislaţia anticorupţie din Italia (scoţând din legi toate articolele care îl priveau pe el, micşorând termenele de prescripţie, introducînd praguri la contabilitatea dublă şi abuzul în serviciu), care îl lasă pe Alexis Tsipras să elimine procurori şefi anticorupţie şi să numească şefi de Curte Supremă contra avizului CSM, fără nicio observaţie, doar pentru că opoziţiile lor nu se poartă ca ai noştri?

Cum e cu putinţă ca România – care a ajuns aproape la război civil din cauză că am încercat să ne facem ordine în casă – să ia sancţiuni, iar bulgarii, care nu au făcut nimic, să nu aibă nicio problemă?

Ce vă închipuiţi că va aduce asta, altceva decât încă o piatră la temelia inegalităţii europene? Verhofstadt şi Weber au spus deja ce-i interesează: o Europă în care să nu se mai ia decizii ăn unanimitate, deci în care să nu mai existe egalitate. Deja nu prea e cine ştie ce. Dar o asemenea Europă nu poate exista, căci, până şi la ONU, temeiul asocierii între state e egalitatea, deşi acolo avem membri pe Siria sau Libia. Este imposibil să faci uniuni de state altfel decât pe bază de egalitate, tot aşa cum nu poţi avea democraţii decât pe bază de egalitate a votului. Când aceşti oameni, care nu au vrut niciodată să lărgească Europa spre Est (partidul lui Weber din Bavaria a fost constant contra integrării României şi Bulgariei), vor reuşi să facă o Europă cum îşi doresc, acesta va fi şi sfârşitul ei, pentru că vor mai ieşi şi alţii după englezi. Asta a vrut să spună Oettinger când a zis că românii contribuie şi ei la sfârşitul Europei. Nu înadins. Din înverşunare şi din inconştienţă, pentru că au o mentalitate de colonie şi cer chiar ei să fie trataţi altfel decît grecii sau polonezii. Chiar dacă vrea binele, Monica Macovei greşeşte, iar de Sigfried Mureşan şi de Preda care au ţinut trena Elenei Udrea ce să mai spun? Aşa luptători pentru integritate nici la duşmani nu le doresc.

De asta nu pot fi de acord cu sancţionarea României de către Parlamentul European, indiferent că Dragnea, Toader şi Kovesi ar merita sancţiuni cu toţii, ca şi şefii lor de prin servicii, cu care sunt aşa servili. O ţară nu trebuie să se expună singură discriminării internaţionale, orice prostii ar face liderii ei, ci trebuie să aibă demnitatea de a-şi rezolva problemele singură. 

Roma, 26 octombrie 2018

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite