Alina Mungiu-Pippidi: Zâna preşedintelui. Reflecţii după Adriana Săftoiu

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România (SAR)
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România (SAR)

„Se intră într-o altă eră, post-Băsescu. Se pare însă că istoria se repetă. Aplaudacii s-au strâns în jurul noilor lideri şi li se spune că e bine pentru că adversarul oricum e mai rău“. Acesta pare să fie principalul mesaj de interes vădit public din cartea Adrianei Săftoiu, pe care am cules-o de pe Otopeni şi am răsfoit-o în drum spre Bruxelles.

Traian Băsescu a ajuns la Cotroceni din întâmplare, un om cu talente, dar şi defecte, care însă au triumfat din cauză că a avut un anturaj necritic. Acesta e avertismentul Adrianei.

Cine e anturajul necritic? 

Nu purtătoarea de cuvânt, care ne arată ca dovadă paginile mai vechi dintr-un Caiet Albastru, prea elaborat ca să fie un jurnal, vădit făcut pentru a fi citit de alţii, în care Băsescu e criticat de mult, de la începuturi. Ci alţii, de exemplu intelectualii, pe care Adriana se străduie mult să îi ataşeze preşedintelui, ca pe urmă să se plângă că după apariţia lor de abia mai putea ea deschide gura să spună vreo vorbă contra, dată fiind admiraţia lor necritică, pentru care îşi merită denumirea şi soarta de intelectuali băsişti. Erau în necunoştinţă de cauză? Nu: Adriana, care sare episoade multe în carte, nu uită să ne spună că Patapievici, Traian Ungureanu şi Mircea Mihăieş erau uneori invitaţi la Cotroceni laolaltă cu Elena Udrea. Tot ei (plus Cărtărescu) erau cei mai laudativi public, ceea ce îl făcea pe Băsescu şi mai greu de influenţat. Excepţiile admise sunt Andrei Pleşu (pe care Băsescu îl trata groaznic) şi Rodica Palade (pe vremea aceea conducea 22, care nu era încă un ziar băsist), care însă vine o data pentru un interviu, apoi nu mai vine. Liiceanu e cel care îl readuce pe Pleşu înapoi la matcă după ruptură. Soţii Săftoiu sunt cei care intermediază şi, de fapt, controlează accesul la slujbe al intelectualilor: ideea cu Pleşu i-ar fi vent Adrianei (şi pe Patapievici el l-a adus), cea cu Tismăneanu lui Claudiu Săftoiu, Preda şi Baconschi sunt angajaţi tot de ea, că erau pe drumuri, ba cel din urmă mai avea şi o „problemă locativă”, deşi şeful statului avea o părere proastă despre ei, Traian Ungureanu e tot un amic al lor etc. 

Cum ar fi putut fi critici nişte oameni selectaţi pentru calitatea declarată că nu aveau alternative nu e clar. Să fi fost numai Băsescu de vină că, Pleşu făcând excepţie, se alegea cu oameni pentru care alternativa la Cotroceni era şomajul? Nu era clar că asemenea oameni nu vor putea fi vocali, şi nu doar că nu vor sări de pe bloc când Băsescu îşi va încălca principiile pe baza cărora a fost ales, ba vor aduce şi elogii Elenei Udrea atunci când va trebui, nu doar lui Zeus? Ca şi azi, ideea că ai putea avea un sistem pe baza căruia să cauţi, dimpotrivă, oamenii cei mai competitivi, după ce ai, eventual, şi o listă de competenţe avansate pe care le cauţi nu apare nici după ce devine clar că aceste experienţe sunt un eşec. Partidul i se pare Adrianei, care este chiar vicepreşedinte cu comunicarea al PNL, sursa cea mai legitimă de cadre, şi oamenii partidului (Blaga, şeful de azi, Cosmin Guşă, Radu Berceanu) etc. sunt judecaţi mai blând ca „intelectualii” (e dat un citat ofensiv dintr-un autor de mâna a treia, conform căruia ar trebui să rescriem definiţia clasică a intelectualului de la Gramsci-Benda ca să devină un lingău de profesie).

Preşedintele apare din carte perpetuu frustrat şi furios, şi, ca atare, abuzează pe toată lumea, aliaţi, prieteni, neutri, duşmani. Asta e imaginea care se degajă, chiar dacă autoarea concede că ocazional mai avea şi relaţii bune de cooperare. Băsescu e descris ca un monstru care nu cruţă pe nimeni şi nimic. Monica, spune el, şi-ar fi dat drumul singură la gaze ca să se vorbească despre ea prin indiscreţia lui Mircea Toma (ce vremuri bune! – dacă nici Băsescu, nici Adriana nu ştiu că autoarea indiscreţiei am fost eu, este din cauză că pe vremea aceea nu ne asculta nimeni), Boc era văzut ca un provincial foarte ambiţios care ar fi trebuit să rămână în provincie, până şi autorii tratatului de aderare la UE sunt de vină că nu au pus doar numele lui Băsescu şi au mai adăugat şi nişte miniştri redundanţi, gen Leonard Orban, MRU etc. Şeful statului e permanent furios pe toată lumea din pricina căreia nu poate realiza ce vrea, are aspiraţii eroice (e dat exemplul instalării preşedintelui ucrainean Iuşcenko, a cărei măreţie ar fi fost foarte admirată de Băsescu), dar instrumentele sale sunt minabile şi minate – nu îşi poate atinge obiectivele din cauza altora. Dar care sunt acelea?

Mister. Din relatarea Adrianei Săftoiu rămâi cu întrebarea netă a unui telespectator după un film confuz: „Dar de fapt ce căutau ei acolo, dragă?”. Ce făceau la Cotroceni? Ajunseseră din întâmplare, OK, dar nici după aceea lucrurile nu par să o ia în vreo direcţie. Băsescu e preocupat de justiţie doar ca să o folosească împotriva lui Tăriceanu (se spune clar că el dădea telefoane la procuratură curent să întrebe de dosare, de aia Tăriceanu l-a rugat pe el să sune pentru Patriciu), de servicii şi de presă doar ca să le folosească pentru a domina lumea (Voiculescu şi Vântu devin duşmani doar când ziariştii lor devin critici), fiind un tiran (termenul totalitarism e folosit inadecvat), integrarea europeană aproape nu e pomenită, condamnarea comunismului a fost pur oportunism şi fiindcă nu prea avea de ales, doar două obiective par să existe, unul, promovarea Elenei Udrea, şi doi, mult mai marginal, dar clar, unirea cu Republica Moldova. Dar şi stenograma convorbirii cu Voronin în relatarea Adrianei ne arată un Voronin mai flexibil, mai inteligent şi mai cu umor (”să nu spună lumea că v-aţi unit cu un comunist”), faţă de un Băsescu lipsit de inspiraţie (Voronin îl ia literalmente peste picior cu intratul în istorie şi îi spune să mai aştepte un an). Obiectivul Adrianei Săftoiu este imaginea, deci nici ea nu e prea preocupată de aspecte de fond. Ne sugerează practic că acestea nu au existat, de asta serviciile ofereau consultanţă destulă lui Traian Băsescu, un om cu structură militară, pentru că unicul obectiv real era dominaţia, iar Udrea era parte din acest plan.

E destul de devastator, dacă aşa a fost. Şi probabil că pentru anul 2005, cam aşa a fost. Cele trei luni de foc pentru noi, în care e redactat raportul Freedom House fără de care nu se putea semna tratatul de aderare, apoi strategia anticorupţie despre care Băsescu în 2014 va pretinde că nu ştia că există, dar ea devine parte din acquis, plus luptele cu cei deranjaţi de strategia asta, de la Adrian Sârbu, între timp în închisoare, care pune agenţia Mediafax să atace auditul doar pentru că într-o notă de subsol e citat un judecător de la Curtea de Conturi care spune că nu mai pot controla banii publici folosiţi de agenţi privaţi de când Sârbu plătise din greu avocaţi să obţină o decizie în acest sens a Curţii Constituţionale, sau Codru Vrabie, pe atunci la Transparency, care pur şi simplu avea proiecte comune cu Amarie, şeful PNA, şi deci voia să îl păstreze în funcţie, acest filon principal al poveştii, la care eu am participat doar lunile decembrie-aprilie, ce e drept intens, şi care e la orginea întregii anticorupţii ”Macovei” lipseşte integral din cartea Adrianei Săftoiu. 

Eu nu ţin jurnale, dar am în schimb memoria unui şef de promoţie la medicină - între două uşi, i-am spus lui Traian Ungureanu că sunt îngrijorată că Băsescu pare să-l prefere pe generalul Botoş, Monicăi Macovei. Din aprilie însă începe, conform strategiei, rescrierea legii de organizare judiciară, care va trece doar în parte, dar tot va elibera instanţele de unele din conducerile ceauşiste de până atunci. Din aprilie 2005 eu lipsesc un an - misiunea Banca Mondială în Caucaz, lungă, intensă, apoi Stanford toată vara şi apoi Washington, unde fac vizite la Office for Ethics şi ajut pregătirea ANI, şi unde mă vizitează Monica Macovei şi Oana Marinescu, pe atunci purtător de cuvânt al guvernului Tăriceanu, şi amândouă se plâng de tensiuni insuportabile, de o atmosferă destructivă, bem o cafea în micul meu apartament cu vedere spre cer din Logan Circle şi numai pe jumătate în glumă se oferă amândouă să rămână la mine - le ridic moralul cum pot. Oana era la mijloc între cele două tabere, Monica încă nu se bucura de încrederea lui Băsescu, şi de ajutor aveau mare nevoie, la întoarcerea mea o să trudim din greu să convingem lumea politică să ne tolereze declaraţia de avere, să cream un ANI cât de cât functional, şi mai ales o să trebuiască să stau la TV prin dezbateri să o apăr pe MM, şi – din ce în ce mai mult - pe Băsescu, atacat nejustificat şi cu atât mai mult cu cât susţinea mai mult proiectele noastre. Asta e şi nu a fost niciodată altă legătură între noi, atunci când Băsescu apăra proiectele noastre, îl apăram şi noi pe el. În 2006, după plecarea lui Hayssam, Băsescu în sfârşit scapă de ofiţerimea rămasă de pe timpul PSD în servicii, versiunea Adrianei, pe care el o neagă - dar sunt lucruri uşor de verificat în arhive sau prin mărturia lui Ştefan Deaconu - fiindcă că el era fericit cu ofiţerii şi nu a vrut niciodată civili pe acolo. 2005 e un an ciudat, Vântu e terorizat, de exemplu, că vor avansa persoane ca Monica sau ca mine şi face tot felul de conspiraţii, eu scriu din America primul mare atac la premiile lui, care erau o încercare neruşinată de a câştiga influenţă asupra mediului politic, bătălia va mai dura câţiva ani buni şi finalmente duşmanii noştri, care nu erau şi ai Adrianei, prietenă bună cu Tucă, nici ai lui Udrea (o amintire în carte despre Udrea care spune că Vântu a ajutat-o în carieră) şi pe care i-am transferat Monicăi fără să vreau, pur şi simplu sinonimia de vederi a făcut ca lupte istorice de ale mele, începute cu zece ani înainte, cu Voiculescu şi Vântu, să treacă la ea, aceşti duşmani devin şi duşmanii lui Băsescu. Şi asta justifică integral sprijinul pe care noi, ca şi toată lumea decentă de altfel, l-a dat preşedintelui la prima suspendare, care a fost totuşi un lucru bun, că fără radicalizarea asta mai aveam şi azi pe moguli şi fără Băsescu, aliatul nostru temporar, nu îi răzbeam. 

Tot aşa cum partea despre obiectivele preşedinţiei nu e în cartea Adrianei, nici această parte despre reconfigurarea taberelor nu e de găsit. Şi nu cred că din lipsă de sinceritate, pur şi simplu asta e perspectiva ei, de familie şi partid, una foarte limitată, cum ar fi fost preşedinţia ideală se deduce indirect, una în care Băsescu nu ar fi jignit pe toată lumea, nu ar fi citit din dosare confidenţiale în direct la TV, nu ar fi trimis SPP-ul să întrebe doctorii dacă nu cumva colaboratorii au puncte slabe de sănătate, şi l-ar fi numit pe Silvian Ionescu prefectul Bucureştiului, în loc să calce în picioare dorinţa partidului. Numai că Adriana nu spune că Ionescu era de fapt securist, fusese pe lista neagră în 2004, şi ceea ce în carte e prezentat ca o dovadă de tiranie a lui Traian Băsescu contra partidului era de fapt răspunsul la cererea mea să nu fie numit - şi aşa fusese singurul care nu fusese retras de pe lista electorală de la PD.

Cartea nu mai ajunge la a doua suspendare, sau măcar la EBA, pentru că se opreşte la plecarea Adrianei, aflăm doar că ea e cea care i-a cerut - cu mandate - Elenei să demisioneze prima oară. Din păcate, Elena revine, şi de asta în primăvara lui 2007, fiind la curent, eu iau decizia să plec în Germania - tot mai credeam că Băsescu merită apărat dar mă lămurisem între timp cum era chestia cu Udrea - Cocoş. Trebuia poate atunci să discutăm cu el pe faţă, în loc să îl apărăm necondiţionat la suspendare, că atunci a avut mare nevoie de noi? Nu ar fi folosit la nimic - eu am pe undeva un email în care îmi promite că ea nu va avansa, când eram deja la Berlin. Prin faptul că el a ales să îi fie loial Monicăi, fie şi trecător, şi noi – în orice caz eu - îi eram loiali ei, că tot ce făcuse era plănuit împreună şi era normal să o apărăm, între Băsescu şi noi exista o legătură care nu fusese deliberată şi de care nu te puteai scutura uşor. Cum s-a petrecut totuşi am povestit în volumul de convorbiri de la Polirom cu Vartan Arachelian ”Tranziţia. Primii 25 de ani” în capitolul ”Unde l-am pierdut pe Băsescu?”.

Cu toate limitările, avertismentele Adrianei, şi cele explicite, şi cele de care nu-şi dă seama, anume senzaţia generală a unui haos pe post de activitate prezidenţială, merită auzite. Ca să câştigăm contra PSD recurgem mereu la improvizaţii - nu e uşor de cîştigat, să fie clar, adică trimitem la Cotroceni bărbaţi politici cu ambiţie de preşedinte, dar slab pregătiţi pe partea de obiective şi ajutoare de calitate. Ne facem iluzia că vom drege lucrurile din mers, dar povestea preşedinţiei Băsescu arată că mici coterii capturează de regulă preşedinţiile - că e vorba de famila Săftoiu, sau, mai rău, de familia Cocoş, pentru că deocamdată preşedinţia nu e o instituţie, şi contribuţia lui Băsescu de a o face mai mult o ”curte” a fost destul de negativă. Se mai adaugă linguşirile, autoselecţia personalului din cei care nu au alternative, problemă cronică, dar care ulterior se consolidează pe acolo, fac gaşcă mai ales contra celor mai performanţi care i-ar putea pune în pericol,  şi aşa nu ştii dacă cercul virtuos pe care ai pornit să îl construieşti nu e de fapt unul vicios.

Soluţiile sunt, bineînţeles, transparenţa, construirea unei instituţii moderne unde accesul şi promovarea să fie pe merit, coordonarea mult mai bună cu guvernul şi MAE indiferent cine îl conduce (evident, trebuie şi ăia să vrea să facă altceva decît prezenţe la Baku) renunţarea la iluziile de grandoare. Citesc cu stupefacţie, că TAROM refuză preşedinţiei o aeronavă de peste 70 de locuri de mers la Consiliul European de vară după ce le-a dat una pentru Croaţia. Măi dragă administraţie prezidenţială, în Croaţia nu au de ce merge ziariştii, că nu e nimic demn de relatat de acolo, nimic newsworthy, de ce merge preşedintele acolo în săptămâna în care pierdem Moldova numai voi ştiţi, iar la BXL presa are corespondenţi, şi, oricum, fiecare merge pe banii lui, inclusiv din presa publică, aşa e corect, şi se organizează singur, schemele de cumpărat jurnalişti ale lui Năstase şi Udrea să le lăsăm trecutului, mai ales că nu i-au ajutat la nimic decât temporar, risipă degeaba. Duceţi-vă voi cu business class, măcar să vă duceţi unde trebuie şi cu folos, schemele astea sună a timpurile PSD şi sună prost. Şi o zice o persoană care a militat dezinteresat să vă crească vouă salariile, dar oare tocmai avioanele, maşinile şi bucătăriile moderne sunt ce vă lipseşte vouă în noua preşedinţie?

Poate îşi mai aduce cineva aminte de un episod din X-files în care doi fraţi  cam simpluţi şi care locuiesc într-o rulotă găsesc într-un covor o zână din aia care îţi împlineşte trei dorinţe? Prima dorinţă a lor e să aibă un iaht, şi aşa apare un monstru de barcă mai mare decît un bloc în câmpul de rulote, fără să aibă cum să îl ducă la mare. Deşi zâna se prinde că cei doi au dificultăţi şi încearcă să le sugereze, pe cât se poate, că e interzis să le spui de-a dreptul ce să ceară (unul e imobilizat în fotoliu cu rotile, zâna face semn spre fotoliu, ăsta zice - să cer unul de aur? Cu propulsie nucleară? etc). Când dorinţa unu e să fii preşedinte şi îţi iese e deja cam imprudent. Grijă mare măcar la dorinţa doi atunci. Cere ceva discernământ, că dacă primeşti asta după aia nu o să mai fie nevoie de dorinţa trei şi alte miracole.

Puteţi comenta acest articol pe Romaniacurata.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite